mo sexualitatea răspicat, în faţa unui public reţinut şi crispat, când uşor vocal, când apăsat mut, niciodată suficient de ex -
plicit în abordarea subiectului.
Este contextul în care îl găsim pe Oscar Wilde în Londra actriţelor flamboaiante, de la Ellen Terry la Sarah Bernardt.
Pe cea din urmă, sosită de la Paris strict pentru o stagiune pe scenele mondene ale perfidului Albion, o cunoaşte în Kent, la Folkestone, unde acostase vaporul. Wilde se preci -
pită să-i ofere un bun venit exemplar, aruncându-i la picioare un enorm buchet de flori de liliac. Cu aceeaşi viteză a fulge -
rului este numit secretarul personal – fără salariu – al divei.
12
Va cultiva gestul gratuit o viaţă întreagă, preţul plătit fiind semnificativ ( sic! ). În galeriile de artă din centrul Londrei îl cunoaşte pe James Abbott McNeill Whistler, cu care discută
evenimentele artistice ale zilei. Se prezintă drept „Profesor de Estetică“ şi îşi definitivează propriul portret monden după
pretenţiile celei mai incredibile eleganţe totale. Nu numai că
face furori cu tiradele, butadele şi intervenţiile epigramatice apte a amuţi pe cel mai apt orator, ci se afişează în îmbră -
căminte de un gust, o croială şi, mai ales, o gamă cromatică
orbitoare: pantaloni pêcheur şi ciorapi de mătase până la ge -
nunchi în nuanţe de la maro la grena, pantofi cu catarame bombate şi veston de catifea vişinie, cămaşă de mătase albă
cu guler bogat lăsat să se răsfrângă în voie peste gât şi peste piept, cravată verde şi – important! – la butonieră, o floare ostentativ de ornamentală şi schimbată uneori oră de oră, fie aceasta o inflorescenţă de liliac, o floare a soarelui sau o garoafă verde! Cea din urmă îi va servi ca semn de identificare homosexuală în ultimii ani, cei de mizerie, la Paris.
În „testamentul imaginar“ pe care îl semnează în locul lui Oscar Wilde, Peter Ackroyd îl defineşte, la persoana întâi, drept „vraci şi profet“, „cerşetor şi sfânt“, ale cărui minuni lumea le-a dispreţuit, pentru a-i adula sărăcia...1 Animal pre -
istoric pentru unii, câine vagabond pentru mulţi alţii, Wilde se salvează graţie „persuasivelor puteri ale literaturii“2. Ştie, în sinea sa, că este Solomon şi Iov, cel mai fericit şi cel mai nefericit om, în acelaşi timp, că a venit pe lume pentru a se bucura de plăceri nebănuite şi a suferi cumplit, că este pre -
cum piticii lui Velásquez şi feţele încoronate ale aceluiaşi maestru al imaginilor lumii, o lume de contraste şi ten siuni.
1 Peter Ackroyd, The Last Testament of Oscar Wilde, Hamish Hamilton, London, 1983, p. 1.
2 Idem, p. 3.
13
Că poartă în propriul nume legendele irlandeze ale sacrifi -
ciu lui şi izbândei şi că, aidoma evreilor, victime ale captivi -
tăţii, irlandezii s-au născut pentru a cunoaşte exilul. Ştie că
a fost el însuşi şi în localurile de un orbitor lux decadent din Strand, unde devenise, cu timpul, obişnuitul de la Café Royal, şi în mizere bistrouri pariziene, invitat de puţinii prieteni rămaşi, la o supă de supravieţuire şi ascunzându-şi identitatea sub pseudonimul Sebastian Melmoth. O ultimă
mască în lumea măştilor mundane, confecţionată după eroul romanului Melmoth the Wanderer al lui Charles Maturin, unchi pe linie maternă, şi martirul Sfânt Sebastian. Ştie, mai ales, că excentricitatea este adesea un semn de inteligenţă
superioară, că frivolitatea i-a servit ca mantie protectoare împotriva necazurilor şi că păcatul originar al lumii este faptul de a se fi luat prea în serios.
*
* *
Odată parcurs Portretul lui Dorian Gray, înţelegem că
cele relatate sunt de luat „absolut literal: este vorba despre coruptibilitatea artei, nu despre coruptibilitatea artistului“
şi că „printr-o manevră de geniu, s-a pus pânza de pictat într-o sală de studiu: aici încep toate problemele noastre“1.
Din notele oxfordiene ale lui Wilde deducem că firul narativ al romanului este carnea care dă contur scheletului concep -
tual-ideatic format dintr-o serie de opoziţii fundamentale: idealism şi materialism, altruism şi egoism, minte şi creier, pe de o parte, suflet şi trup, pe de alta. Adevărul în artă, Ade -
vărul ca Artă, iată obiectul activităţii de contemplaţie-spe -
culaţie, căreia, cu temei clasicist, îi spunem θεωρία. A fi popular, pe gustul celor mulţi şi imberbi estetic, înseamnă
a fi mediocru. „Orice artă este în acelaşi timp suprafaţă şi 1 Idem, p. 15.
14
simbol./ Cei ce pătrund dincolo de suprafaţă o fac pe riscul lor./ Cei ce descifrează simbolul o fac pe riscul lor.“
Romanul a fost socotit, pe rând, „un atac la adresa ipo -
