lei. Ceea ce duce la o răsturnare spectaculoasă a tot ceea ce înseamnă adevăr firesc sau truism.
„Frumuseţea este una dintre formele Geniului – este chiar superioară Geniului. […] Unii spun că Frumuseţea e doar 22
un aspect superficial. […] Dar cel puţin nu-i atât de superfi -
cială ca Gândirea. […] Numai oamenii lipsiţi de profunzime nu judecă lucrurile după aparenţe. Adevăratul mister al lumii constă în vizibil, nu în invizibil…“ Din astfel de valori răs -
turnate, din celebrele paradoxuri ale lui Oscar Wilde se ţese splendida poveste a lui Dorian Gray. Dar geniul (fireşte in -
vizibil) marelui artist le conferă credibilitate, o credibilitate sui generis care se manifestă prin admiraţia insuflată citito -
rilor de-a lungul veacurilor şi pe care traducătorul trebuie să
o capteze, să o prindă din zbor, aşa cum trebuie să capteze şi poezia impregnată în tonalitatea de fantastic a povestirii – un science fiction tip secolul al nouăsprezecelea; aşa cum trebuie să capteze romantismul febril care pulsează sub faţada anti -
sen timentalismului şi adevărurile despre natura umană camu -
flate sub masca de dispreţ a adevărurilor consacrate. Precum şi snobismul care zvâcneşte şi notoria atitudine de poseur a lui Wilde sub usturătoarea diatribă la adresa aristocraţiei en -
gleze şi a naţiunii britanice în general.
Oscar Wilde mai are un tic romanesc (poate deliberat?).
Reiterarea sistematică a unor cuvinte sau metafore, menite să creeze o impresie de realitate a irealităţii, reiterare ce pare uneori să frizeze manierismul. De pildă, cuvintele „odios“,
„hidos“, „monstruos“ sunt etichetate pe toate aspectele legate de realitatea cotidiană, după cum „fascinant“ şi „fascinaţie“
însoţesc perpetuu tot ce ţine de artă, adevărata şi singura rea litate recunoscută de estetişti. Dar termenul repetat obsesiv este „păcatul“. Sfera noţiunii respective cuprinde toate aba -
terile omeneşti, de la cele minore până la crimă şi viol. În această obsesie lingvistică nu se poate să nu detectăm am -
prenta indelebilă a habotniciei, a fundamentalismului reli -
gios irlandez, inoculat în copilărie. Influenţa apăsătoare de sub care Oscar Wilde avea să se sustragă cu aceeaşi deliberată
23
repulsie ca şi celebrul său urmaş şi concetăţean dublinez, James Joyce. Şi totuşi amprenta răzbeşte.
Pentru mine a fost o plăcere, ba chiar o onoare să traduc capodopera lui Wilde, să o recreez în limbajul contemporan intelectual care se potriveşte mitului său etern valabil.
În ce măsura am reuşit sau nu rămâne să decideţi dum -
nea voastră, cititorii.
Antoaneta Ralian
Portretul lui Dorian Gray
Prefaţă
Artistul este creatorul de frumos.
Ţelul artei constă în a evidenţia arta şi a-l eclipsa pe artist.
Criticul este cel care îşi transpune propria impresie despre frumos într-o altă manieră sau într-un limbaj nou. Critica cea mai elevată ca şi cea mai joasă constituie o formă de auto -
biografie.
Cei care descoperă sensuri urâte în lucrurile frumoase sunt corupţi, fără să fie însă şi fermecători. Ceea ce e un neajuns.
Cei care descoperă sensuri frumoase în lucrurile frumoa -
se sunt oamenii cultivaţi. Pentru aceştia mai există speranţă.
Ei sunt aleşii pentru care lucrurile frumoase înseamnă doar Frumuseţe.
Nu există cărţi morale sau imorale. Cărţile sunt sau bine scrise sau prost scrise. Asta-i tot.
Aversiunea secolului al nouăsprezecelea faţă de realism este furia lui Caliban când îşi vede chipul într-o oglindă.
Aversiunea secolului al nouăsprezecelea faţă de romantism este furia lui Caliban când nu-şi vede chipul în oglindă.
Viaţa morală a omului face parte din materialul cu care lucrează artistul, dar moralitatea artei constă în folosirea perfectă a unui material imperfect.
Nici un artist nu doreşte să dovedească ceva. Chiar şi lucrurile adevărate pot fi dovedite.
27
