Din colţul canapelei acoperite cu carpete persane pe care huzurea Lordul Henry Wotton, fumând ţigară după ţigară, aşa cum îi stătea în obicei, nu se putea zări decât străful ge -

rarea unui salcâm înflorit, cu ciorchini dulci şi galbeni ca mie -

rea, şi crengi care tremurau sub greutatea propriei frumuseţi, pâlpâitoare ca flacăra; umbrele fantastice ale păsărilor în zbor se proiectau pe draperiile galbene, lungi, mătăsoase, care aco -

pereau larga fereastră, creând parcă un soi de efemer efect japonez, şi evocându-i feţele pale ca jadul ale pictorilor din Tokyo care, pe calea unei arte firesc imobile, încercau să su -

gereze însufleţire şi mişcare. Zumzetul monoton al albi nelor care-şi croiau drum printre firele de iarbă înalte, necosite, sau se roteau cu anodină persistenţă în jurul corniţelor pu -

drate cu praf de aur ale caprifoiului căţărător, făcea ca tăce -

rea să fie şi mai apăsătoare. Vaga rumoare a Londrei răzbătea din depărtare ca un acord grav de orgă.

În mijlocul încăperii, prins pe un şevalet vertical, trona portretul, în mărime naturală, al unui tânăr de o frumuseţe extraordinară şi, în faţa acestuia, la oarecare distanţă, şedea chiar artistul, Basil Hallward, cel a cărui bruscă dispariţie, în 29

urmă cu câţiva ani, pricinuise tulburare şi dăduse glas unor stranii presupuneri.

În timp ce contempla silueta graţioasă şi atrăgătoare pe care o plăsmuise arta sa, un surâs de satisfacţie flutura pe chi pul pictorului, un surâs care părea să zăbovească îndelung.

Dar la un moment dat a tresărit brusc, a închis ochii şi şi-a apăsat pleoapele cu degetele, de parcă ar fi dorit să-şi imprime în creier un vis ciudat din care se temea să se trezească.

— Basil, asta-i cea mai bună operă a ta, lucrul cel mai bun pe care l-ai făcut vreodată, a rostit, visător, Lordul Henry.

Trebuie neapărat să-l trimiţi anul viitor la Grosvenor. „Aca -

demia“ e prea vastă şi prea vulgară. De câte ori m-am dus pe acolo, sau erau prea mulţi oameni încât nu reuşeam să văd tablourile, ceea ce mi se părea oribil, sau erau prea multe ta -

blouri încât nu reuşeam să văd oamenii, ceea ce era şi mai rău. Grosvenor e singurul loc cu adevărat potrivit.

— Nu cred că o să-l trimit undeva, a răspuns artistul, dân -

du-şi cu furie capul pe spate, în felul acela curios care-i făcea pe prietenii lui de la Oxford să-l ia în zeflemea. Nu, nu-l tri mit nicăieri.

Lordul Henry şi-a înălţat sprâncenele şi l-a privit cu mi -

rare pe pictor prin colacii de fum albăstrui, care se ondulau din ţigara lui bine tincturată cu opium.

— Să nu-l trimiţi nicăieri? De ce, dragul meu? Există

vreun motiv? Ce fistichii sunteţi voi, pictorii! Vă daţi de ceasul morţii ca să vă creaţi o reputaţie şi când aţi dobân -

dit-o s-ar zice că sunteţi gata să-i daţi cu piciorul. Ceea ce-i o prostie, pentru că pe lume există un singur lucru mai rău decât acela de a se vorbi despre tine, şi anume a nu se vorbi despre tine. Un portret ca ăsta de aici te-ar situa cu un cap deasupra tuturor tinerilor artişti din Anglia, iar bătrânii ar crăpa de gelozie, dacă bătrânii mai sunt în stare să încerce vreo emoţie.

30

— Ştiu că o să râzi de mine, a replicat artistul, dar efectiv nu-l pot expune. Am pus în el prea mult din mine.

Lordul Henry s-a tolănit pe canapea, râzând.

— Da, am ştiut că o să râzi, totuşi ăsta-i adevărul-adevărat.

— Ai pus în el prea mult din tine? Pe cuvântul meu, Basil, n-am ştiut că eşti atât de vanitos, dar, ca să-ţi spun drept, nu văd nici o asemănare între faţa ta puternic brăzdată şi părul tău negru ca tăciunele şi acest tânăr Adonis plămădit parcă

din sidef şi petale de trandafir. Zău aşa, dragul meu Basil, el e un Narcis şi tu… mă rog, desigur că ai o expresie inte lec tuală

şi aşa mai departe. Dar frumuseţea, adevărata frumuseţe sfârşeşte acolo unde începe expresia intelectuală. Intelectul e în sine un soi de exagerare, şi distruge armonia oricărui chip.

În clipa când cazi pe gânduri, nu mai eşti decât nas şi frunte, sau ceva respingător. Uită-te la oamenii de succes din profe -

siunile intelectuale. Sunt absolut hidoşi! Desigur, cu excepţia clericilor. Dar oamenii Bisericii nu gândesc. Un episcop de optzeci de ani repetă aceleaşi lucruri pe care a fost învăţat să

le înşire la optsprezece ani şi, prin urmare, arată mereu per -

fect încântător. Misteriosul tău tânăr prieten, al cărui nume nu mi l-ai destăinuit, dar al cărui portret mă fascinează de-a dreptul, nu gândeşte niciodată. Sunt absolut convins. E o crea tură frumoasă, lipsită de creier, care ar trebui să se afle tot timpul aici, iarna când nu avem flori pe care să le ad mirăm, şi vara când avem nevoie de ceva care să ne răcorească inteli -

genţa. Basil, nu te flata, nu semeni câtuşi de puţin cu el.

— Harry, m-ai înţeles greşit. Bineînţeles că nu semăn cu el. E un lucru pe care-l ştiu prea bine. Adevărul e că m-ar în -

trista dacă aş semăna cu el. Ridici din umeri? Îţi mărturisesc un adevăr. Există o fatalitate legată de deosebirea dintre as -

pec tul fizic şi cel intelectual, e genul de fatalitate care a ur -

mărit de-a lungul istoriei poticnelile regilor. E preferabil să

nu te deosebeşti de semenii tăi. Pe lumea asta, urâţii şi proştii 31

o duc cel mai bine. Pot să stea indolenţi şi să caşte gura la spectacol. Dacă nu cunosc ce-i aceea victorie, au măcar avan -

tajul că nu cunosc nici înfrângerea. Trăiesc aşa cum ar trebui să trăim cu toţii: netulburaţi, indiferenţi, scutiţi de nelinişti.

Ei nu provoacă necazuri altora şi nici nu se pricopsesc cu necazuri din partea altora. Rangul tău nobiliar şi averea ta, Harry, mintea mea atâta câtă e, arta mea atât cât valorează

ea, frumuseţea lui Dorian Gray – noi vom avea mult de suferit de pe urma acestor daruri cu care ne-au înzestrat zeii, vom suferi crunt.

— Dorian Gray? Aşa-l cheamă? a întrebat Lordul Henry îndreptându-se, prin atelier, spre Basil Hallward.

— Da, ăsta e numele lui. Nu intenţionam să ţi-l spun.

— De ce?

— Ah, e greu să-ţi explic. Când cineva îmi place enorm, niciodată nu îi divulg numele. E ca şi cum aş desprinde o parte din el. M-am deprins cu discreţia. Găsesc că e singurul lucru care poate da mister şi farmec vieţii moderne. Lucrul cel mai banal devine încântător dacă îl tăinuieşti. Eu, când plec din oraş, nu le spun celor din jur unde mă duc. Dacă

le-aş spune, mi-aş strica orice plăcere. Ştiu că-i un obicei stu -

pid, dar se pare că, într-un fel, îţi infuzează în viaţă o doză

de roman tism. Presupun că mă socoteşti teribil de prost.