trie: „Lumea s-a schimbat pentru că tu eşti făurit din fildeş
şi din aur. Arcuirea buzelor tale rescrie istoria“. Frazele acestea i-au revenit în minte şi le-a repetat, iar şi iar, ca pentru sine.
După care a simţit că-şi urăşte propria frumuseţe şi, aruncând oglinda pe jos, a zdrobit-o sub călcâi, până n-au mai rămas decât aşchii de argint. Frumuseţea lui îl dusese la ruină, fru -
museţea şi tinereţea pentru care se rugase. Dacă n-ar fi existat aceste două elemente, viaţa lui ar fi fost fără pată. Frumuseţea lui nu fusese decât o mască, iar tinereţea o ironie. Ce e tine -
reţea? Un anotimp verde şi crud, un anotimp al capricii lor superficiale şi al gândurilor maladive. De ce a ţinut să-i poarte livreaua? Tinereţea îl năruise.
285
Mai bine să nu se gândească la trecut. Nimic nu putea schimba trecutul. Trebuia să se gândească la el şi la viitorul lui. James Vane era ascuns într-o groapă fără nume în cimi -
tirul din Selby. Alan Campbell se împuşcase într-o noapte în laboratorul lui, dar nu dezvăluise secretul pe care fusese forţat să-l afle. Agitaţia pricinuită de dispariţia lui Basil Hallward avea să se potolească în scurt timp. De pe acum se mai calmase. Deci era în absolută siguranţă. De altfel, moartea lui Basil Hallward nu-i apăsase prea mult conştiinţa.
Moartea vie a propriului său suflet îl tulbura cel mai mult.
Basil pictase portretul care i-a distrus viaţa. Nu-i putea ierta acest lucru. Portretul purta întreaga vină. Basil îi spusese nişte lucruri care nu puteau fi îndurate şi pe care, totuşi, le suportase cu răbdare. Omorul fusese, pur şi simplu, rodul unui moment de nebunie. Cât despre Alan Campbell, sinu -
ciderea acestuia era un act care-i aparţinea. El alesese s-o facă. Nu-l privea cu nimic pe Dorian.
O viaţă nouă! Asta îşi dorea. Asta aştepta. Fireşte, făcuse primul pas. În orice caz, cruţase o tânără. Pe viitor n-o să mai ducă niciodată inocenţa în ispită. O să fie bun. Când s-a gândit la Hetty Merton, s-a întrebat dacă portretul din ca -
mera încuiată s-o fi schimbat. Precis nu mai era atât de respingător cum fusese. Poate că, dacă viaţa lui va fi pură, or să dispară şi semnele pasiunilor vinovate de pe chipul por -
tretului. Poate că au şi dispărut unele urme ale răului. O să
se ducă să vadă.
A luat lampa de pe masă şi s-a repezit sus. Când a deblocat uşa, un zâmbet de bucurie flutura pe chipul lui atât de tânăr, şi i-a zăbovit apoi pe buze. Da, o să fie bun şi obiectul acela hidos pe care-l ţinea ascuns n-o să-l mai terorizeze. Simţea că i se şi luase povara de pe umeri.
A intrat liniştit, a încuiat uşa după el, aşa cum obişnuia, şi a tras jos draperia purpurie de pe portret. Un strigăt de 286
durere şi de indignare a ţâşnit din el. Nu se produsese nici o schimbare, doar că în ochi apăruse o expresie de viclenie, iar în jurul gurii ridul curbat al ipocriziei. Obiectul continua să fie dezgustător – mai dezgustător decât înainte, dacă e posibil aşa ceva – şi boarea aceea roşie de pe mână era mai strălucitoare şi mai asemănătoare cu sângele proaspăt vărsat.
Dorian a început să tremure. Să fi fost doar vanitatea care l-a împins spre singura lui faptă bună? Sau poate că dorinţa de o senzaţie inedită, cum sugerase Lordul Henry, cu râsul lui zeflemitor? Sau acea pasiune de a juca un rol, care ne obligă uneori să facem lucruri mai bune decât le-am face noi înşine? Sau poate că toate acestea la un loc. Şi de ce era pata roşie mai mare decât fusese înainte? Părea să se fi întins, ca o boală oribilă, până peste degetele zbârcite. Apărea sânge şi pe picioarele pictate, de parcă picurase – ba chiar era sânge şi pe mâna care nu ţinuse cuţitul. Trebuia să mărturisească?
Să fi însemnat că trebuie să mărturisească? Să se predea, să
fie condamnat la moarte? A râs. Era o idee infernală. Chiar dacă ar mărturisi, cine l-ar crede? Nu exista nicăieri vreo urmă a omului mort. Tot ce-i aparţinuse fusese distrus. Chiar el însuşi arsese ce rămăsese jos. Lumea ar spune că, pur şi simplu, înnebunise. Şi dacă ar persista în povestea lui, l-ar închide într-un ospiciu. Totuşi, datoria lui era să mărtu ri -
sească, să sufere dizgraţia publică, să se căiască în mod public.
Exista un Dumnezeu care le cerea oamenilor să-şi recunoască
păcatele atât pe pământ cât şi în cer. Nimic din ce-ar face nu l-ar izbăvi până n-o să-şi mărturisească singur păcatul.
Păcatul lui? A înălţat din umeri. Moartea lui Basil Hallward însemna foarte puţin pentru el. S-a gândit la Hetty Merton.
Era o oglindă nedreaptă oglinda asta a sufletului său, la care se uita acum. Vanitate? Curiozitate? Ipocrizie? Să nu fi însem -
nat nimic altceva renunţarea lui? Şi totuşi fusese ceva în plus.
Cel puţin aşa gândea el. Dar cine ar fi putut spune?… Nu.
Nu a fost nimic mai mult. Din vanitate cruţase fata. Din 287
ipocrizie purtase masca bunătăţii. Din curiozitate făcuse un sacrificiu de sine. Acum recunoştea.
Dar omorul acela – o să-l hăituiască toată viaţa? Trecutul o să-i fie mereu o povară? Oare trebuia într-adevăr să
mărturisească? Niciodată! Nu exista decât o singură dovadă
împotriva lui. Portretul însuşi – portretul era dovada. Va tre -
bui să-l distrugă. De ce oare îl păstrase atâta vreme? Cândva îi făcuse plăcere să-i urmărească transformările şi îmbătrâ -
nirea. Dar în ultima vreme nu mai resimţise asemenea plă -
cere. Îl ţinea treaz noaptea. Când pleca de acasă era obse dat de spaima ca nu cumva să-l descopere alţi ochi. Îi colorase pasiunile cu melancolie. Însăşi simpla lui amintire îi zădăr -
nicise multe momente de bucurie. Fusese ca o conştiinţă
pentru el. Da, fusese conştiinţa. O să-l distrugă.
S-a uitat în jur şi a zărit cuţitul cu care îl înjunghiase pe Basil Hallward. Îl frecase în repetate rânduri, până nu mai rămăsese urmă de pată pe el. Era strălucitor, scânteia. Aşa cum îl ucisese pe pictor, o să ucidă şi opera pictorului şi tot ce semnifica ea. O să ucidă trecutul, şi când trecutul o să fie mort, o să fie el liber. O să ucidă această monstruoasă viaţă
a sufletului, şi când va scăpa de hidoasele ei mustrări, o să cu -
