— Aş dori să pot iubi, a oftat Dorian Gray cu o adâncă
notă de patos în glas. Dar se pare că mi-am pierdut pasiunea şi am uitat cum e dorinţa. Sunt prea concentrat asupra pro -
priei mele persoane. Personalitatea mea a devenit o povară
pentru mine. Aş dori să evadez din mine, să plec, să uit. A fost o prostie din partea mea că am venit aici. Cred că o să-i trimit o telegramă lui Harvey să-mi pregătească iahtul. Pe un iaht eşti în siguranţă.
— În siguranţă împotriva cui, Dorian? Ai vreun necaz?
De ce nu-mi spui despre ce e vorba? Ştii bine că te-aş ajuta.
— Nu pot să-ţi spun, Harry, i-a răspuns cu tristeţe în glas.
Presupun că-i doar un rod al imaginaţiei mele. Accidentul acela nefericit m-a răsturnat. Am un presentiment îngrozitor că ceva de felul ăsta o să mi se întâmple şi mie.
— Ce aiureală!
— Sper să fie aşa, dar nu pot să mă împiedic să simt ce simt.
Ah, uite-o pe ducesă arătând ca zeiţa Artemis într-o toaletă
făcută la comandă. Ai văzut că ne-am întors acasă, ducesă?
— Am aflat totul, domnule Gray. Bietul Geoffrey e teribil de deprimat. Şi se pare că i-ai cerut să nu împuşte iepurele.
Ce curios!
— Da, e foarte curios. Nu ştiu ce m-a făcut să-i cer să nu tragă. O simplă toană, probabil. Iepurele era una din cele mai drăgălaşe vietăţi. Regret că ţi s-a spus despre omor. E un subiect respingător.
— Un subiect plictisitor, a intervenit Lordul Henry. Nu are nici o conotaţie psihologică. A, dacă Geoffrey ar fi făcut-o deliberat, cât de interesant ar fi fost! Aş vrea să cunosc pe ci -
neva care a comis o crimă adevărată.
267
— Oribil din partea ta, Harry, a protestat ducesa. Nu-i aşa, domnule Gray? Harry, domnul Gray se simte din nou rău. E pe punctul să leşine.
Dorian s-a ţinut în picioare cu efort şi a zâmbit.
— N-am nimic, ducesă, nervii mei sunt la pământ. Asta-i tot. Cred că am mers prea mult în dimineaţa de azi. N-am auzit ce a spus Harry. Era ceva foarte rău? Va trebui să-mi po vesteşti altă dată, pentru că acum mă duc să mă întind puţin. Mă scuzaţi, da?
Ajunseseră la scara mare care lega sera de terasă. Când uşa de sticlă s-a închis după Dorian, Lordul Henry s-a întors şi a privit-o pe ducesă cu ochii lui lascivi.
— Eşti foarte îndrăgostită de el? a întrebat-o.
Nu i-a răspuns pe loc, ci a continuat să contemple peisajul.
— Aş vrea şi eu să ştiu, a răspuns după un timp.
Lordul a scuturat din cap.
— Cunoaşterea ţi-ar fi fatală. Nesiguranţa dă tot farmecul.
Ceaţa face ca lucrurile să fie frumoase.
— În ceaţă poţi rătăci drumul.
— Toate drumurile duc în acelaşi loc, dragă Gladys.
— Care anume?
— Deziluzia.
— În viaţa mea a însemnat un début.
— Ţi-a venit cu coroană pe cap.
— M-am săturat de frunzele de fragi1.
— Îţi vin bine.
— Numai în public.
— Ţi-ar lipsi dacă le-ai pierde?
— Nu m-aş despărţi nici măcar de o frunză.
— Monmouth are urechi.
