— La bătrâneţe auzul slăbeşte.
— A fost vreodată gelos?
1 Coroana de ducesă e împletită din frunze de fragi din aur.
268
— Aş fi dorit să fie.
Lordul Henry s-a uitat în jur, ca şi cum căuta ceva.
— Ce cauţi? a întrebat ea.
— Butonul de apărare al floretei tale. L-ai pierdut.
Ducesa a râs.
— Dar port încă masca.
— Sub care ochii tăi apar şi mai frumoşi.
A râs din nou. Dinţii ei păreau seminţe albe într-un fruct roşu.
Sus, în camera lui, Dorian Gray zăcea întins pe o canapea; fiecare fibră din trup îi zbârnâia de panică. Viaţa devenise brusc o povară prea hidoasă pentru el. Îngrozitoarea moarte a nefericitului gonaş împuşcat în pădure ca un animal sălbatic i se părea că prefigurează moartea lui. Aproape leşinase când Lordul Henry făcuse, întâmplător, acea glumă cinică.
La ora cinci şi-a sunat valetul şi i-a dat dispoziţii să-i pre -
gătească valiza pentru expresul de noapte spre Londra, şi trăsura să-l aştepte la uşă la opt treizeci. Hotărâse să nu mai petreacă încă o noapte la Selby Royal. Era un loc de rău augur. Moartea păşise pe acolo în plină zi. Iarba din pădure fusese împroşcată cu sânge.
După aceea i-a scris o notă Lordului Henry, informându-l că se întoarce în oraş să-şi consulte medicul şi rugându-l să
preia el misiunea de amfitrion în absenţa lui. În timp ce in -
troducea scrisoarea în plic, s-a auzit o bătaie în uşă şi valetul l-a anunţat că şeful paznicilor doreşte să-i vorbească. Dorian s-a încruntat şi şi-a muşcat buza.
— Trimite-l aici, a spus după o pauză.
De îndată ce a intrat omul, Dorian a scos dintr-un sertar carnetul de cecuri şi l-a aşezat în faţa lui.
— Bănuiesc că ai venit să discuţi despre nefericitul acci -
dent de azi-dimineaţă, nu-i aşa, Thornton? l-a întrebat, luând în mână un condei.
— Da, domnule.
269
— Sărmanul om era căsătorit? Are o familie care depindea de el? a întrebat Dorian cu o mină plictisită. Dacă da, n-am să-i las să se zbată în sărăcie şi o să le trimit orice sumă de bani consideri că e necesară.
— Nu ştim cine e, domnule. De asta mi-am luat îngădu -
inţa să vin să vă spun.
— Nu ştii cine e? Ce vrei să spui? Nu era unul dintre oa -
menii dumitale?
— Nu, domnule. Nu l-am văzut în viaţa mea. Pare să fie un marinar, domnule.
Dorian a scăpat condeiul din mână şi a simţit că inima a încetat o clipă să-i mai bată.
— Un marinar? a strigat. Ai spus că-i marinar?
— Da, domnule, pare să fi fost un soi de marinar, cu amân -
două braţele tatuate şi felul ăsta de chestii.
— Aţi găsit ceva asupra lui? a întrebat Dorian, aplecân -
du-se în faţă şi uitându-se la om cu ochi sfredelitori. Ceva care să indice numele lui?
— Nişte bani, domnule, nu prea mulţi, şi un pistol. Nici un fel de nume. Pare însă un om cumsecade, domnule, dar cam necioplit. E marinar, aşa credem.
Dorian a sărit în picioare. O speranţă sălbatică încolţise în el. Se crampona nebuneşte de ea.
— Unde-i cadavrul? a întrebat. Repede! Trebuie să-l văd!
— E într-un grajd gol de la fermă. Oamenii nu vor să
