ţină aşa ceva în casă. Zic că un cadavru aduce ghinion.
— La fermă! Du-te acolo rapid şi aşteaptă-mă. Cere-i unui băiat de la grajduri să-mi aducă imediat calul. Nu! Mă duc eu singur la grajduri. Economisim timp.
În mai puţin de un sfert de oră, Dorian Gray galopa cât putea de repede. Copacii păreau să alunece pe lângă el într-o procesiune spectrală şi umbre fantastice i se aşterneau în cale.
La un moment dat, iapa a sărit speriată într-o parte în faţa 270
unui stâlp de barieră, cât pe-aici să-l trântească. A şfichiuit-o pe grumaz cu biciuşca. Spinteca aerul amurgului ca o săgeată.
Pietrele zburau de sub copitele ei.
În cele din urmă a ajuns la fermă. Doi oameni trebăluiau prin curte. Dorian a sărit din şa şi a aruncat frâiele unuia din ei. În grajdul cel mai îndepărtat clipea o lumină. Ceva îi spunea că acolo trebuie să fi fost depozitat cadavrul şi a alergat într-un suflet până la poarta grajdului şi a încercat închizătoarea.
Pe urmă a rămas o clipă nemişcat, simţind că se află pe mu -
chia unei descoperiri care avea să-l fericească sau să-i năruie viaţa. În cele din urmă a împins uşa şi a intrat.
Pe un maldăr de saci, în colţul cel mai îndepărtat, zăcea cadavrul unui bărbat îmbrăcat într-o cămaşă ieftină şi nişte pantaloni albaştri. Faţa îi era acoperită cu o batistă murdară.
O lumânare grosolană, vârâtă în gâtul unei sticle, sfârâia la căpătâi.
Dorian Gray s-a cutremurat. A simţit că nu-i în stare să
înlăture batista cu mâna lui, şi l-a chemat pe unul din grăjdari.
— Dă jos chestia aceea de pe faţa lui, vreau să-l văd, a spus, încleştând un par, ca să nu se prăbuşească.
Grăjdarul s-a executat şi Dorian s-a apropiat. Un chiot de bucurie i-a scăpat de pe buze. Omul care fusese împuşcat în desiş era James Vane. A rămas locului câteva minute, cu ochii fixaţi pe cadavru. Când a călărit înapoi spre casă, ochii îi jucau în lacrimi. Ştia că acum e în siguranţă.
Capitolul 19
— N-are nici un sens să-mi spui mie că ai de gând să devii un om bun, îl contrazicea Lordul Henry, în timp ce-şi înmuia degetele albe într-o cupă de aramă roşie plină cu apă de trandafiri. Aşa cum eşti, eşti perfect. Te rog să nu te schimbi.
— Nu, Harry, a răspuns Dorian Gray scuturând din cap.
Am comis prea multe fapte rele la viaţa mea. Nu vreau să mai fac şi altele. Am început de ieri faptele mele bune.
— Unde ai fost ieri?
— La ţară, Harry. Am locuit într-un mic han, de unul singur.
— Dragul meu, la ţară oricine poate fi om bun. Pentru că
acolo n-ai tentaţii. Asta-i explicaţia de ce oamenii care locu -
iesc în afara oraşelor sunt atât de necivilizaţi. Nu-i deloc uşor să ajungi la civilizaţie. Există doar două căi pe care o poţi dobândi. Prima presupune să fii cultivat, a doua să fii viciat. Oamenii de la ţară nu au posibilitatea să fie nici una, nici alta.
— Cultura şi viciul, a repetat Dorian. Am cunoscut câte ceva din ambele. Acum mi se pare îngrozitor ca aceste două
noţiuni să poată opera împreună. Am un nou ideal, Harry.
Vreau să mă schimb. Cred că m-am şi schimbat.
— Încă nu mi-ai povestit ce faptă bună ai făcut. Sau parcă
ai spus că ai făcut mai multe? a întrebat Lordul în timp ce dărâma în farfuria lui o mică piramidă roşie de căpşuni şi le 272
presăra cu zahăr alb ca zăpada dintr-o lingură perforată, în formă de scoică.
— Ţie pot să-ţi spun, Harry. E ceva ce n-aş putea povesti altcuiva. Am cruţat pe cineva. Sună a vanitate, dar tu înţelegi ce vreau să spun. Era foarte frumoasă şi semăna miraculos cu Sybil Vane. Cred că asta m-a atras în primul rând la ea.
Ţi-o aminteşti pe Sybil, nu? Ce multă vreme pare să fi trecut de atunci! Desigur, Hetty nu făcea parte din clasa noastră.
Era pur şi simplu o fată dintr-un sat. Dar am iubit-o cu ade -
vărat. Sunt convins că am iubit-o. În toată această minunată
lună mai, alergam s-o văd de două, trei ori pe săptămână. Ieri ne-am întâlnit într-o livadă. Merii înfloriţi îşi scuturau petalele în părul ei şi ea râdea. Urma să plecăm împreună în dimineaţa de azi, în zori. Şi dintr-odată m-am hotărât s-o las ca o floare neîntinată, aşa cum am găsit-o.
— Cred că ineditul unei asemenea emoţii ţi-a pricinuit o reală plăcere, Dorian, l-a întrerupt Lordul Henry. Dar pot să-ţi prezic sfârşitul acestei idile. I-ai dat sfaturi bune şi i-ai frânt inima. Ăsta-i începutul transformării tale.
— Harry, eşti îngrozitor! N-ar trebui să spui lucruri atât de urâte. Inima lui Hetty nu s-a frânt. Fireşte că a plâns şi aşa mai departe. În schimb a fost salvată de ruşine. Poate să-şi ducă viaţa, precum Perdita, în grădina de mentă şi gălbenele.
— Şi să plângă după un Florizel1 infidel, a răspuns Lordul Henry, lăsându-se pe speteaza scaunului. Dragă Dorian, astea-s toane de puştan. Crezi că fata asta se va mai mulţumi vreodată cu un bărbat de categoria ei? Bănuiesc că într-o zi o să se mărite cu un căruţaş bădăran sau cu vreun plugar mo -
ro cănos. Ei bine, după ce te-a cunoscut şi te-a iubit pe tine, nu va putea decât să-şi dispreţuiască soţul şi să fie nefericită.
Din punct de vedere moral, nu pot spune că apreciez marea 1 Perdita şi Florizel – perechea de îndrăgostiţi din Poveste de iarnă
