de W. Shakespeare.
273
ta renunţare. Chiar ca un simplu început, e precară. Şi apoi de unde ştii că Hetty nu pluteşte în clipa asta într-un heleşteu argintat de stele, înconjurată de nuferi, ca Ofelia?
— Harry, nu mai suport! Tu îţi baţi joc de toate şi pe urmă sugerezi cele mai cumplite tragedii. Îmi pare rău că
ţi-am povestit. Şi nu-mi pasă de cele ce-mi spui. Eu ştiu că
am procedat drept. Sărmana Hetty! Azi-dimineaţă, când am trecut călare pe lângă fermă, i-am văzut faţa albă la fereastră, ca o ramură de iasomie. Hai să nu mai vorbim despre asta şi nu încerca să mă convingi că prima faptă bună pe care am făcut-o de ani de zile încoace, primul mic sacrificiu personal pe care l-am cunoscut vreodată e, în realitate, un soi de păcat.
Vreau să fiu mai bun şi am să reuşesc să fiu bun. Mai bine vorbeşte-mi despre tine. Ce mai e prin oraş? N-am mai fost de zile întregi pe la club.
— Încă se discută despre dispariţia lui Basil Hallward.
— Credeam că s-au săturat de subiectul ăsta, a ripostat Dorian, turnându-şi puţin vin şi încruntându-se uşor.
— Dragul meu, se vorbeşte numai de şase săptămâni, or, publicul britanic nu-i capabil de efortul mintal de a dezbate mai mult de un subiect o dată la trei luni. Totuşi, în ultima vreme au avut noroc. Au fost pe tapet divorţul meu şi sinu -
ciderea lui Alan Campbell. Acum e în prim-plan dispariţia misterioasă a unui artist. Scotland Yard susţine că omul într-un palton de stofă cenuşie care a plecat la Paris, cu trenul de miezul nopţii, la data de nouă noiembrie, a fost sărmanul Basil, iar poliţia franceză declară că Basil nu a sosit la Paris. Presupun că peste vreo două săptămâni o să aflăm că a fost văzut la San Francisco. E o chestie bizară, dar despre toţi cei care dispar se spune ulterior că au fost văzuţi la San Fran cisco. Trebuie să fie un oraş încântător, care posedă
toate atrac ţiile lumii viitoare.
274
— Tu ce crezi că i s-a întâmplat bietului Basil? a întrebat Dorian, studiindu-şi în lumină paharul cu vin de Burgundia şi minunându-se singur de calmul cu care putea discuta despre această chestiune.
— N-am idee. Dacă Basil doreşte să se ascundă nu mă
priveşte pe mine. Dacă-i mort, nu vreau să mă gândesc la el.
Moartea e unicul lucru care mă sperie. O urăsc.
— De ce? a întrebat tânărul, pe un ton apatic.
Lordul Henry şi-a trecut pe sub nări o cutiuţă aurită cu ierburi aromate.
— Pentru că, a reluat el, astăzi poţi supravieţui oricărei stări, în afară de moarte şi de vulgaritate. Moartea şi vulga -
ritatea sunt singurele două realităţi ale secolului al nouăspre -
zecelea pe care nu le poţi eluda printr-o simplă explicaţie.
Dorian, hai să ne luăm cafeaua în sala de muzică. Trebuie să-mi cânţi Chopin la pian. Individul cu care a fugit nevas -
tă-mea cânta superb Chopin. Săraca Victoria! Ţineam mult la ea. Acum casa-i goală fără ea. Desigur, viaţa conjugală e doar o deprindere, o deprindere rea. Dar până la urmă regreţi chiar şi pierderea celor mai rele deprinderi. Poate că pe astea le regreţi cel mai mult. Fac parte esenţială din persona litatea ta.
Dorian nu a răspuns nimic, dar s-a ridicat de la masă, a trecut în camera alăturată, s-a aşezat la pian şi şi-a lăsat degetele să rătăcească pe clapele de fildeş alb şi negru. După
ce s-a adus cafeaua, s-a oprit şi, privindu-l pe Lordul Henry, a întrebat:
— Harry, ţi-a trecut vreodată prin minte că poate Basil a fost asasinat?
Lordul Henry a căscat.
— Basil era foarte popular şi purta întotdeauna un ceas ieftin, Waterbury. De ce să fi fost omorât? Nu era îndeajuns de inteligent ca să aibă duşmani. Fireşte, în pictură era genial.
Dar un om poate să picteze ca Velásquez şi totuşi să fie cât 275
se poate de bleg. Basil era într-adevăr bleg. Nu mi-a trezit inte -
resul decât o singură dată, când mi-a mărturisit, cu mulţi ani în urmă, că nutreşte o admiraţie exaltată pentru tine şi că tu erai spiritul dominant al artei lui.
— Basil mi-era foarte drag, a declarat Dorian cu tristeţe în glas. Dar nu se bănuieşte că ar fi fost ucis?
— O, au apărut nişte speculaţii în unele ziare. Dar mie mi se pare improbabil. Ştiu că în Paris există unele locuri fio -
roase, dar Basil nu era genul de om care să le frecventeze. Era lipsit de curiozitate. Asta era defectul lui cel mai mare.
— Harry, cum ai reacţiona dacă ţi-aş spune că eu l-am omorât pe Basil? a întrebat interlocutorul mai tânăr.
Şi după aceea l-a urmărit cu intensitate pe lord.
— Aş spune, dragul meu prieten, că tu încerci să joci un rol care nu ţi se potriveşte. Orice crimă e vulgară, după cum orice vulgaritate e o crimă. Tu, Dorian, nu ai putea comite o crimă. Îmi pare rău dacă-ţi rănesc vanitatea cu spusele mele, dar te asigur că aşa stau lucrurile. Crimele aparţin exclusiv claselor de jos. Nu-i condamn câtuşi de puţin. Îmi imaginez că pentru ei crima e ceea ce e arta pentru noi, adică pur şi simplu o modalitate de a-ţi procura senzaţii extraordinare.
— O modalitate de a-ţi procura senzaţii? Crezi, deci, că
un om care a săvârşit o dată o crimă ar putea să o repete?
