Colecţie coordonată de
DENISA COMĂNESCU
OSCAR WILDE
Portretul lui Dorian Gray
Traducere din engleză şi note de
ANTOANETA RALIAN
Introducere de
MIHAELA ANGHELESCU IRIMIA
Redactor: Andreea Răsuceanu Coperta: Angela Rotaru
Tehnoredactor: Manuela Măxineanu
Corector: Cristina Jelescu
DTP: Florina Vasiliu, Carmen Petrescu
osCAR wilDe
The picTure of dorian gray
© HuMAniTAs FiCTion, 2014, pentru prezenta versiune românească
(ediţia print)
© HuMAniTAs FiCTion, 2014 (ediţia digitală) isBn 978-973-689-856-3 (pdf)
eDiTuRA HuMAniTAs FiCTion
Piaţa Presei libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro
Comenzi online: www.libhumanitas.ro
Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro Comenzi telefonice: 0372.743.382; 0723.684.194
INTRODUCERE
Dorian Gray, de la Dorian la Gray
Ca însuşi autorul său, Portretul lui Dorian Gray cunoaşte faima în condiţii cel puţin contradictorii. La nici două dece -
nii după dispariţia sa fizică, Oscar Wilde era o provocare pentru critici, „convenţionalismul făcând din el un tabu, decadenţa reclamându-şi-l. […] Oscar Wilde a fost produsul exotic al unei epoci comerciale“1. Tipărită în 1890 ca nara -
ţiune-serial în Lippincott’s Monthly Magazine, capodopera epică a lui Wilde este „îndreptată“ prin iscusite manevre ale chirugiei morale victoriene, astfel încât să nu ofenseze gustul public. Romanul este expurgat de cinci sute de cuvinte „du -
bioase“, pentru a ajunge în saloanele mondene, în cafenele, cluburi şi reşedinţe opulente, în colegii universitare şi în loji de teatru, purtând, totuşi, însemnele păcatului. Este ime -
diat perceput ca jignire la adresa bunelor moravuri şi catego -
risit drept periculos de către recenzenţii pudibonzi. Se aud chiar voci care cer judecata în instanţă, pentru asanarea spa -
ţiului public. Wilde ţine piept valului de atacuri, cu un şuvoi de luări de poziţie în presă, în apărarea nu doar a propriei opere, ci a artei. A Artei! În 1891 pregăteşte o ediţie de sine stă tătoare, căreia îi adaugă o prefaţă aforistică şi mai provoca -
toare, conchizând: „Întreaga artă e lipsită de utilitate“. Într-o 1 Havelock Ellis, „A Note on Oscar Wilde“, The Lotus Magazine, Vol. 9, No. 4 (Jan., 1918), p. 191.
5
scrisoare adresată lui Ralph Payne, Wilde îşi arăta recu noş -
tinţa pentru salutul de bună primire a textului printre cei avizaţi şi remarca, definitoriu, că Basil Hallward este ceea ce el, Wilde, crede că este el însuşi, că Lordul Henry repre -
zintă ce crede lumea despre el, Wilde, în timp ce Dorian este ce ar vrea el, Wilde, să fie sau speră să fie în vremuri ce vor veni…
Speranţa că va fi înţeles cândva, în viitor, face din refuzul prezentului o atitudine cu atât mai revelatoare. Wilde nu se sfieşte să se arate dezgustat de „oamenii de bine“. Îi soco -
teşte, pur şi simplu, minţi inferioare mulţumite cu judecăţi standard, minţi cuminţi, minţi fără minte care se adăpostesc de adevăratele conflicte de idei în spatele tiparelor şi al locu -
rilor comune cu care este înţesată conversaţia mondenă. Vede în aceşti oameni multiplicabili cu miile, cu zecile şi sutele de mii biete fiinţe depersonalizate înregimentate în „normal“, plicticoase, soporifice şi suficiente, recognoscibile într-o tipo -
