ţiază drept artistul însuşi, aşa cum credea Wilde despre sine când „conferenţia în faţa lui însuşi, apărând Arta pentru Artă, Noul Elenism şi Noul Individualism“1. Basil îi declară Lor -
dului Henry că, în mod inconştient, Dorian „î[i] trasează di -
recţiile unui nou curent, un curent care îmbină marea pasiune a spiritului romantic cu perfecţiunea spiritului artei gre ceşti“, mai exact, „[a]rmonia dintre suflet şi trup“. Pictorul deplânge starea în care a ajuns speţa umană, „nebunia noastră“, care a despărţit cele două elemente, inventând „un realism vulgar, un idealism găunos“. În termeni estetici şi estetizanţi, aceasta 1 William Chislett, Jr., „The New Hellenism of Oscar Wilde“, The Sewanee Review, Vol. 23, No. 3 (Jul., 1915), p. 357.
18
este Căderea. Pe ea îşi va clădi cinicul Lord Wotton distru -
gerea efebului, încercând să fie pentru Dorian Gray „ceea ce băiatul era, fără să ştie, pentru pictorul care modelase ex -
traordinarul portret. O să încerce să-l domine [...]. O să-şi însuşească acel spirit fantastic al lui. Era fascinant acest vlăstar al Iubirii şi al Morţii“. Astfel Dorian Gray îşi pierde înălţimea dorică scăldată în lumina soarelui elen. Astfel se pierde în cenuşiul obliterant al lumii căzute. Încetează a mai fi Dorian, este redus la identitatea amorfă Gray. Rândurile care încheie romanul conţin trista sa involuţie, involuţia noastră: Când au intrat au găsit pe perete un superb portret al stăpânului lor, aşa cum îl văzuseră ultima oară, în toată
splendoarea tinereţii şi a frumuseţii. Pe podea zăcea un mort, în ţinută de seară, cu un cuţit înfipt in inimă. Era bătrân, zbârcit şi avea un chip respingător. Numai după
ce i-au examinat inelele şi-au dat seama cine era.
Mihaela Anghelescu Irimia
CUVÂNTUL TRADUCĂTORULUI
La o carte cu o prefaţă criptică, generatoare de mari con -
troverse, scrisă de autor la fin de siècle nouăsprezece, şi o introducere modernă şi lămuritoare, scrisă la commencement du siècle douăzeci şi unu –, nu putea lipsi şi un comentariu al traducătorului, intermediarul imediat dintre autor şi dum -
nea voastră, cititorul. De obicei traducătorul, în nota sa, se lamentează în legătură cu dificultăţile stilistice şi lingvistice pe care le-a avut de surmontat şi se infatuează cu ingenio -
zitatea „găselniţelor“, a echivalenţelor găsite sau născocite.
Am citit Portretul lui Dorian Gray în urmă cu vreo patru -
zeci de ani şi am fost cucerită pe atunci de tramă, de anec -
doticul atât de insolit al naraţiunii, de frumuseţea şi simbolul transparent al legendei. (Cred că sub această prismă unilate -
rală a fost privită cartea de majoritatea cititorilor din acea vreme.) Nu eram încă pregătită mental să sesizez fundalul filozofic, conţinutul ideologic al povestirii. Într-un fel, mă
conformam ciudatului sfat exprimat de autor în prefaţă:
„Cine pătrunde dincolo de faţadă şi de simbol o face pe riscul lui“. Este un risc pe care mi l-am asumat sau, mai bine zis, care mi s-a impus de la sine acum, la disecţia anatomiei cărţii, urmată de recreare, de reconstituire, de procesul care se nu -
meşte traducere.
Mărturisesc că ceea ce m-a frapat la recitirea textului cu optica matură de acum, a fost tristul adevăr – universal –
21
că ceea ce a însemnat avangardism, nonconformism şi necon -
venţionalism temerar la un moment dat – în cazul de faţă
la întâlnirea dintre secolele al nouăsprezecelea şi douăzeci –
are azi un caracter oarecum vetust. Stilul romanesc al lui Oscar Wilde, spre deosebire de spumoasele sale comedii, este de o redundanţă barocă. Un stil spart de numeroase digre -
siuni derutante. Aşa cum sunt, de pildă, cele două fugi în mitologie – fugi în sensul Fugilor lui Bach –, în care emiterea, dezvoltarea şi conotaţiile unei idei insolite sunt metamorfo -
zate într-o driadă trezită din adâncurile pădurii sau o bacantă
ameţită care striveşte ciorchini de struguri sub tălpi. Reverii pline de poezie, care-ţi poartă, involuntar, gândul la ţigările
„bine tincturate cu opium“, fumate de mefistofelicul Lord Henry şi de Dorian, eroul recreat de el.
Una dintre năzuinţele traducerii a fost aceea de a aerisi textul, de a înlocui izul de aer stătut cu un vag parfum paseist de „lavandă şi dantelă veche“, fără a folosi arhaisme, dimpo -
trivă, pedalând pe un limbaj cât mai actual.
O a doua piatră de încercare pentru traducător a constat în naturaleţe (firescul fiind o condiţie de bază a unei tradu -
ceri), deci în naturaleţea care trebuia imprimată artificialităţii doctrinelor estetiste care penetrează întreaga carte: persona -
litatea proteică a lui Oscar Wilde, extraordinara sa comple -
xitate exploatată cu ostentaţie îl fac să îmbine ameţitor şi ambiguu protestul ardent împotriva oricărei dogme sau doc -
trine cu exaltarea şi artificialitatea principiilor estetismului, cărora li s-a alăturat încă din anii studenţiei la Oxford.
Estetismul care proclamă frumosul drept unic ţel al vieţii şi îl opune realităţii umane cotidiene şi prejudecăţilor mora -
