Helfand, Oxford University Press, New York-Oxford, 1989.

10

după autori favoriţi, comentarii şi schiţe narative anticipând inconfundabilul limbaj wildian din epoca lon do neză. Alături de loci communes consemnate doct stau trimiteri la Herodot, Tucidide, Polibius şi Plutarh. Wilde studia Literae Huma -

niores, adică „literatura mai umană“, în timp ce înaintaşul Jowett studiase şi Res Divinae. Ambiţia sa nu era însă mai puţin impresionantă. Cu o diplomă pe care scria The Greats (clasicii antichităţii greco-latine), cu edu caţia primită de acasă

(mama scriitorului era o acerbă promotoare a salonului literar şi o înflăcărată naţionalistă irlandeză cu gust pentru fol clorul celtic), cu incentivul noetic instilat de frecventarea cercului de hegelieni de la Oxford, Wilde se putea afirma în dezbateri filozofice despre cultura egipteană, sculptura elenă şi ro man -

tica aspiraţie a spiritului către tărâmurile nemuritoare. Găsim nuanţe din toate acestea în povestirile, piesele şi, mai ales, în romanul-capodoperă gra ţie căruia este un reper al litera -

turii de oriunde.

Wilde fusese botezat Oscar după fiul lui Ossian, bardul-războinic irlandez din secolul al III-lea, deşi în familie auto -

ri tatea paternă lega numele Oscar de regele Suediei. Tatăl scriitorului era chirurg oftalmolog şi se lăuda cu o excep -

ţio nal de reuşită operaţie de cataractă aplicată regalului pa -

cient. Fingal, părintele legendarului Ossian, figura în versurile ossianice drept eliberatorul Irlandei cunoscută după apelati -

vul celtic Éirinn şi anglizat drept Erin. O’Flahertie amintea de ferocele trib O’Flahertie din Galway, iar Wills era un nume recurent în familia Wilde. Cu această încărcătură onomastică

Wilde se prezentase la Oxford în faţa lui Ruskin, marele prie -

ten al prerafaeliţilor şi admiratorul Renaşterii italiene, sub influenţa căruia studentul de obârşie irlandeză împlinea un alt Grand Tour, unul italian, cu popasuri la Torino, Milano, Genova, Florenţa, Padova, Veneţia şi Ravenna. În ambianţa creată de John Ruskin şi Walter Horatio Pater, tânărul Wilde 11

asociase cultura antichităţii clasice romane celei primordiale a Greciei, dăduse glas dragostei neţărmurite pentru frumosul ideal, îşi exprimase la fel de categoric ura faţă de maşini şi bunurile de serie şi se arăta de acum în public într-o costu -

maţie cel puţin extravagantă. Convingerea că e mai bine să

fii frumos decât să fii bun, dar e mai bine să fii bun decât să fii urât îl va însoţi la Londra, unde devenea treptat dar sigur arbitrul eleganţei sartoriale.

Devenea, în acelaşi timp, arbitrul eleganţei estetice şi esteti -

zante, după un sejur parizian, în primăvara lui 1883, punctat de dezbateri înfocate în cafenele şi dineuri pompoase în restaurante de lux. Îşi promisese, încă din timpul studenţiei, să nu ajungă un universitar sec, ci un poet, dramaturg sau narator suculent, aşezat, într-un final, în poala zeilor! În 1884

se căsătorea cu Constance Lloyd, fiica unui înstărit consilier regal al Victoriei. Publicase deja versuri citite de jurnalistul şi criticul de artă Robert Ross. Acestuia Wilde îi va datora aşezarea definitivă în tainele „iubirii greceşti“, complicaţii existenţiale rezultate din relaţia cu „Robbie“ şi cu Lordul Alfred Douglas, dar şi strădaniile de executor literar şi prieten devotat până la moarte. Ross avusese curajul de a apăra ho -

mo sexualitatea răspicat, în faţa unui public reţinut şi crispat, când uşor vocal, când apăsat mut, niciodată suficient de ex -

plicit în abordarea subiectului.

Este contextul în care îl găsim pe Oscar Wilde în Londra actriţelor flamboaiante, de la Ellen Terry la Sarah Bernardt.

Pe cea din urmă, sosită de la Paris strict pentru o stagiune pe scenele mondene ale perfidului Albion, o cunoaşte în Kent, la Folkestone, unde acostase vaporul. Wilde se preci -

pită să-i ofere un bun venit exemplar, aruncându-i la picioare un enorm buchet de flori de liliac. Cu aceeaşi viteză a fulge -

rului este numit secretarul personal – fără salariu – al divei.

12

Va cultiva gestul gratuit o viaţă întreagă, preţul plătit fiind semnificativ ( sic! ). În galeriile de artă din centrul Londrei îl cunoaşte pe James Abbott McNeill Whistler, cu care discută

evenimentele artistice ale zilei. Se prezintă drept „Profesor de Estetică“ şi îşi definitivează propriul portret monden după

pretenţiile celei mai incredibile eleganţe totale. Nu numai că

face furori cu tiradele, butadele şi intervenţiile epigramatice apte a amuţi pe cel mai apt orator, ci se afişează în îmbră -

căminte de un gust, o croială şi, mai ales, o gamă cromatică

orbitoare: pantaloni pêcheur şi ciorapi de mătase până la ge -

nunchi în nuanţe de la maro la grena, pantofi cu catarame bombate şi veston de catifea vişinie, cămaşă de mătase albă

cu guler bogat lăsat să se răsfrângă în voie peste gât şi peste piept, cravată verde şi – important! – la butonieră, o floare ostentativ de ornamentală şi schimbată uneori oră de oră, fie aceasta o inflorescenţă de liliac, o floare a soarelui sau o garoafă verde! Cea din urmă îi va servi ca semn de identificare homosexuală în ultimii ani, cei de mizerie, la Paris.

În „testamentul imaginar“ pe care îl semnează în locul lui Oscar Wilde, Peter Ackroyd îl defineşte, la persoana întâi, drept „vraci şi profet“, „cerşetor şi sfânt“, ale cărui minuni lumea le-a dispreţuit, pentru a-i adula sărăcia...1 Animal pre -

istoric pentru unii, câine vagabond pentru mulţi alţii, Wilde se salvează graţie „persuasivelor puteri ale literaturii“2. Ştie, în sinea sa, că este Solomon şi Iov, cel mai fericit şi cel mai nefericit om, în acelaşi timp, că a venit pe lume pentru a se bucura de plăceri nebănuite şi a suferi cumplit, că este pre -

cum piticii lui Velásquez şi feţele încoronate ale aceluiaşi maestru al imaginilor lumii, o lume de contraste şi ten siuni.

1 Peter Ackroyd, The Last Testament of Oscar Wilde, Hamish Hamilton, London, 1983, p. 1.

2 Idem, p. 3.

13

Că poartă în propriul nume legendele irlandeze ale sacrifi -

ciu lui şi izbândei şi că, aidoma evreilor, victime ale captivi -

tăţii, irlandezii s-au născut pentru a cunoaşte exilul. Ştie că

a fost el însuşi şi în localurile de un orbitor lux decadent din Strand, unde devenise, cu timpul, obişnuitul de la Café Royal, şi în mizere bistrouri pariziene, invitat de puţinii prieteni rămaşi, la o supă de supravieţuire şi ascunzându-şi identitatea sub pseudonimul Sebastian Melmoth. O ultimă

mască în lumea măştilor mundane, confecţionată după eroul romanului Melmoth the Wanderer al lui Charles Maturin, unchi pe linie maternă, şi martirul Sfânt Sebastian. Ştie, mai ales, că excentricitatea este adesea un semn de inteligenţă

superioară, că frivolitatea i-a servit ca mantie protectoare împotriva necazurilor şi că păcatul originar al lumii este faptul de a se fi luat prea în serios.

*

* *

Odată parcurs Portretul lui Dorian Gray, înţelegem că