„Balliol rhyme“, catren amuzant care surprinde perso na li tatea unui membru de mare portanţă al colegiului: „Here come I, my name is Jowett./ All there is to know I know it./ I am Mas -
ter of this College,/ What I don’t know is not knowledge!“
Este genul de erudiţie pe care îl visa Wilde, student la Mag -
dalen College. Ulterior, în De Profundis, deţinutul peniten -
cia rului şi prizonierul acestei lumi consemna cele două puncte de cotitură din viaţa sa, anume momentul în care tatăl îl 9
trimitea la Oxford şi clipa în care societatea îl trimitea la în -
chi soare. Unul, ridicarea de la pământ în paradisul lecturi -
lor, al dezbaterilor de idei, al libaţiunilor rituale şi al deliciilor
„iubirii greceşti“, de la συμπόσιον la ¢ γάπη, celălalt, căderea în infernul construit cu cărămizile bigotismului cultural şi ale miopiei sociale. Unul, interludiul existenţial în care mă -
sura lucrurilor o găsea prin încrucişarea de idei în dialogurile platonice, în Phaidros şi Banchetul, încredinţat că frumosul este principiu de cunoaştere şi de existenţă, filozofia fiind cunoaştere prin principii. Celălalt, aruncarea în hăul dan -
tesc, timp în care citea inegalabilul Inferno în original, con -
ştient de lecţia Francescăi da Rimini şi a lui Paolo Malatesta:
„Nessun maggior dolore/ che ricordarsi del tempo felice/
nella miseria“1. Timpul meditaţiei la zicerile fundamentale din Călătoria pelerinului scrisă de John Bunyan după gratii sau din Paradisul pierdut compus de John Milton ca versiune modernă a Căderii din Eden: „The mind is its own place, and in itself/ Can make a Heav’n of Hell, a Hell of Heav’n“2
sună puritanul adagiu.
Observaţiile wildiene, notele de lectură şi citatele strânse în intervalul oxfordian 1874-1878 şi publicate un secol şi ceva mai târziu ne dau imaginea unui perfecţionist necondi -
ţionat. Numele de care se leagă parcursul său universitar se întind de la Platon şi Aristotel la Baudelaire, Swinburne, Pater şi Ruskin, de la Hegel şi Ernest Renan la T.H. Huxley şi Herbert Spencer, de la Theodor Mommsen la Benjamin Jowett. Copioase citate din Biblie şi din scrierile lui Shake -
speare împart volumul Notelor de la Oxford 3 cu parafraze 1 Dante Alighieri, Divina Commedia, I, 121-123.
2 John Milton, Paradise Lost, I, 254-255.
3 Oscar Wilde’s Oxford Notebooks: A Portrait of Mind in the Making, Edited, with a Commentary, by Philip E. Smith II and Michael S.
Helfand, Oxford University Press, New York-Oxford, 1989.
10
după autori favoriţi, comentarii şi schiţe narative anticipând inconfundabilul limbaj wildian din epoca lon do neză. Alături de loci communes consemnate doct stau trimiteri la Herodot, Tucidide, Polibius şi Plutarh. Wilde studia Literae Huma -
niores, adică „literatura mai umană“, în timp ce înaintaşul Jowett studiase şi Res Divinae. Ambiţia sa nu era însă mai puţin impresionantă. Cu o diplomă pe care scria The Greats (clasicii antichităţii greco-latine), cu edu caţia primită de acasă
(mama scriitorului era o acerbă promotoare a salonului literar şi o înflăcărată naţionalistă irlandeză cu gust pentru fol clorul celtic), cu incentivul noetic instilat de frecventarea cercului de hegelieni de la Oxford, Wilde se putea afirma în dezbateri filozofice despre cultura egipteană, sculptura elenă şi ro man -
tica aspiraţie a spiritului către tărâmurile nemuritoare. Găsim nuanţe din toate acestea în povestirile, piesele şi, mai ales, în romanul-capodoperă gra ţie căruia este un reper al litera -
turii de oriunde.
Wilde fusese botezat Oscar după fiul lui Ossian, bardul-războinic irlandez din secolul al III-lea, deşi în familie auto -
ri tatea paternă lega numele Oscar de regele Suediei. Tatăl scriitorului era chirurg oftalmolog şi se lăuda cu o excep -
ţio nal de reuşită operaţie de cataractă aplicată regalului pa -
cient. Fingal, părintele legendarului Ossian, figura în versurile ossianice drept eliberatorul Irlandei cunoscută după apelati -
vul celtic Éirinn şi anglizat drept Erin. O’Flahertie amintea de ferocele trib O’Flahertie din Galway, iar Wills era un nume recurent în familia Wilde. Cu această încărcătură onomastică
Wilde se prezentase la Oxford în faţa lui Ruskin, marele prie -
ten al prerafaeliţilor şi admiratorul Renaşterii italiene, sub influenţa căruia studentul de obârşie irlandeză împlinea un alt Grand Tour, unul italian, cu popasuri la Torino, Milano, Genova, Florenţa, Padova, Veneţia şi Ravenna. În ambianţa creată de John Ruskin şi Walter Horatio Pater, tânărul Wilde 11
asociase cultura antichităţii clasice romane celei primordiale a Greciei, dăduse glas dragostei neţărmurite pentru frumosul ideal, îşi exprimase la fel de categoric ura faţă de maşini şi bunurile de serie şi se arăta de acum în public într-o costu -
maţie cel puţin extravagantă. Convingerea că e mai bine să
fii frumos decât să fii bun, dar e mai bine să fii bun decât să fii urât îl va însoţi la Londra, unde devenea treptat dar sigur arbitrul eleganţei sartoriale.
Devenea, în acelaşi timp, arbitrul eleganţei estetice şi esteti -
zante, după un sejur parizian, în primăvara lui 1883, punctat de dezbateri înfocate în cafenele şi dineuri pompoase în restaurante de lux. Îşi promisese, încă din timpul studenţiei, să nu ajungă un universitar sec, ci un poet, dramaturg sau narator suculent, aşezat, într-un final, în poala zeilor! În 1884
se căsătorea cu Constance Lloyd, fiica unui înstărit consilier regal al Victoriei. Publicase deja versuri citite de jurnalistul şi criticul de artă Robert Ross. Acestuia Wilde îi va datora aşezarea definitivă în tainele „iubirii greceşti“, complicaţii existenţiale rezultate din relaţia cu „Robbie“ şi cu Lordul Alfred Douglas, dar şi strădaniile de executor literar şi prieten devotat până la moarte. Ross avusese curajul de a apăra ho -
