Nici un artist nu are simpatii etice. Tendinţele etice la un artist duc la un manierism stilistic de neiertat.
Nici un artist nu poate fi vreodată morbid. Artistul poate să exprime orice.
Gândirea şi limbajul sunt pentru artist instrumentele artei.
Viciul şi virtutea sunt pentru artist materialele artei.
În ceea ce priveşte forma, cea mai tipică dintre arte este cea a muzicianului. În ceea ce priveşte simţirea, măiestria actoricească este cea mai tipică.
Orice artă este în acelaşi timp suprafaţă şi simbol.
Cei ce pătrund dincolo de suprafaţă o fac pe riscul lor.
Cei ce descifrează simbolul o fac pe riscul lor.
Arta nu reflectă viaţa, ci, de fapt, îl reflectă pe spectator.
Diversitatea de păreri cu privire la o operă de artă demon -
strează că e vorba de o operă nouă, complexă şi vitală.
Când criticii nu cad de acord înseamnă că artistul e în de -
plin acord cu sine însuşi.
Putem ierta pe cineva care realizează un lucru util atâta timp cât nu-l admiră.
Singura scuză în realizarea unui lucru inutil constă în ad -
miraţia intensă pe care ţi-o stârneşte.
Întreaga artă e lipsită de utilitate.
Oscar Wilde
Capitolul 1
Atelierul era învăluit în miresmele bogate ale trandafirilor şi când uşoara adiere estivală înfiora copacii din grădină, prin uşa deschisă pătrundeau parfumul greu al liliacului şi mirosul suav al florilor roz de scaiete.
Din colţul canapelei acoperite cu carpete persane pe care huzurea Lordul Henry Wotton, fumând ţigară după ţigară, aşa cum îi stătea în obicei, nu se putea zări decât străful ge -
rarea unui salcâm înflorit, cu ciorchini dulci şi galbeni ca mie -
rea, şi crengi care tremurau sub greutatea propriei frumuseţi, pâlpâitoare ca flacăra; umbrele fantastice ale păsărilor în zbor se proiectau pe draperiile galbene, lungi, mătăsoase, care aco -
pereau larga fereastră, creând parcă un soi de efemer efect japonez, şi evocându-i feţele pale ca jadul ale pictorilor din Tokyo care, pe calea unei arte firesc imobile, încercau să su -
gereze însufleţire şi mişcare. Zumzetul monoton al albi nelor care-şi croiau drum printre firele de iarbă înalte, necosite, sau se roteau cu anodină persistenţă în jurul corniţelor pu -
drate cu praf de aur ale caprifoiului căţărător, făcea ca tăce -
rea să fie şi mai apăsătoare. Vaga rumoare a Londrei răzbătea din depărtare ca un acord grav de orgă.
În mijlocul încăperii, prins pe un şevalet vertical, trona portretul, în mărime naturală, al unui tânăr de o frumuseţe extraordinară şi, în faţa acestuia, la oarecare distanţă, şedea chiar artistul, Basil Hallward, cel a cărui bruscă dispariţie, în 29
urmă cu câţiva ani, pricinuise tulburare şi dăduse glas unor stranii presupuneri.
În timp ce contempla silueta graţioasă şi atrăgătoare pe care o plăsmuise arta sa, un surâs de satisfacţie flutura pe chi pul pictorului, un surâs care părea să zăbovească îndelung.
Dar la un moment dat a tresărit brusc, a închis ochii şi şi-a apăsat pleoapele cu degetele, de parcă ar fi dorit să-şi imprime în creier un vis ciudat din care se temea să se trezească.
— Basil, asta-i cea mai bună operă a ta, lucrul cel mai bun pe care l-ai făcut vreodată, a rostit, visător, Lordul Henry.
Trebuie neapărat să-l trimiţi anul viitor la Grosvenor. „Aca -
demia“ e prea vastă şi prea vulgară. De câte ori m-am dus pe acolo, sau erau prea mulţi oameni încât nu reuşeam să văd tablourile, ceea ce mi se părea oribil, sau erau prea multe ta -
blouri încât nu reuşeam să văd oamenii, ceea ce era şi mai rău. Grosvenor e singurul loc cu adevărat potrivit.
— Nu cred că o să-l trimit undeva, a răspuns artistul, dân -
du-şi cu furie capul pe spate, în felul acela curios care-i făcea pe prietenii lui de la Oxford să-l ia în zeflemea. Nu, nu-l tri mit nicăieri.
Lordul Henry şi-a înălţat sprâncenele şi l-a privit cu mi -
rare pe pictor prin colacii de fum albăstrui, care se ondulau din ţigara lui bine tincturată cu opium.
— Să nu-l trimiţi nicăieri? De ce, dragul meu? Există
