— Absolut deloc, i-a răspuns Lordul Henry, câtuşi de puţin, dragul meu Basil. Ai uitat – s-ar zice – că eu sunt însurat, şi unicul farmec al căsătoriei constă în faptul că impune cu necesitate ambilor soţi o viaţă întreagă de înşelătorii. Eu nu ştiu niciodată pe unde e soţia mea, iar ea nu ştie niciodată

ce fac eu. Când ne întâlnim – şi acest lucru se petrece oca -

zional, când luăm împreună masa în oraş, sau suntem invitaţi la Duce –, ne oferim unul altuia cele mai absurde poveşti, dar cu cele mai serioase mutre. Soţia mea se pricepe foarte bine la aşa ceva – mult mai bine decât mine. Nu încurcă niciodată

32

întâlnirile ei, pe când eu le zăpăcesc mereu. Şi dacă mă dă

de gol nu face niciodată tărăboi. Uneori mi-ar plăcea să facă, dar ea se mulţumeşte doar să râdă de mine.

— Harry, nu-mi place cum vorbeşti despre viaţa ta con -

jugală, l-a mustrat Basil Hallward, îndreptându-se spre uşa care dădea în grădină. Eu cred că eşti un soţ într-adevăr foarte bun, dar că te ruşinezi amarnic de propriile tale virtuţi.

Eşti un tip colosal. Nu rosteşti niciodată o idee morală, dar nici nu faci vreun lucru necuviincios. Cinismul tău e o simplă

poză.

— Naturaleţea e doar o poză, ba chiar cea mai iritantă din câte cunosc, a strigat Lordul Henry râzând şi ambii tineri au ieşit în grădină şi s-au instalat pe banca lungă de bambus, adăpostită la umbra unei tufe înalte de lauri. Razele soare -

lui alunecau pe frunzele lucioase. Prin iarbă tremurau marga -

rete albe.

Un moment mai târziu, Lordul Henry şi-a scos ceasul din buzunar.

— Basil, mă tem că trebuie să plec, a murmurat el, dar îna -

inte de a pleca insist să-mi dai răspunsul la întrebarea pe care ţi-am pus-o acum ceva vreme.

— Ce întrebare? s-a mirat pictorul ţinându-şi privirea aţin -

tită în iarbă.

— Ştii foarte bine.

— Nu ştiu, Harry.

— Bine, atunci o repet. Vreau să-mi explici de ce refuzi să expui portretul lui Dorian Gray. Adevăratul motiv.

— Ţi-am mărturisit adevăratul motiv.

— Ba nu, nu mi l-ai spus. Ai pretins doar că ai investit în el mult din tine. Asta-i o copilărie.

— Harry, l-a întrerupt Basil Hallward privindu-l în faţă, orice portret pictat cu suflet este portretul artistului, şi nu al modelului. Modelul este mai curând un accident, un pretext.

33

Nu el este cel pe care îl relevă pictorul, ci, pe pânza colorată, pictorul se dezvăluie pe sine însuşi. Motivul pentru care nu am să expun tabloul ăsta porneşte din teama că am dezvăluit prin el taina propriului meu suflet.

— Şi care-i această taină? a întrebat Lordul Henry râzând.

— Am să-ţi spun, i-a replicat Hallward, dar pe chip i s-a ivit o expresie de nedumerire.

— Sunt numai urechi, Basil, a continuat interlocutorul lui, privindu-l.

— Harry, de fapt nu-i mare lucru de zis, a răspuns pic -

torul. Mă tem că o să-ţi vină greu să înţelegi. Poate că nici n-o să-ţi vină să crezi.

Lordul Henry a zâmbit şi, aplecându-se, a cules din iarbă

o margaretă cu petale trandafirii, pe care părea să o examineze atent.

— Eu sunt convins că am să înţeleg, a răspuns apoi, con -

tinuând să cerceteze cu intensă atenţie micul disc alb-auriu, pufos. Cât despre crezut, sunt gata să cred orice, cu condiţia să fie incredibil.

Vântul a scuturat câteva flori din pomi şi ciorchinii de liliac înstelat s-au legănat în aerul mângâios. O lăcustă a por -

nit să zumzăie pe lângă zid şi o libelulă lungă şi subţire, ca un fir albăstrui, a plutit pe lângă ei, fluturându-şi aripioa rele de voal de culoare castanie. Lordul Henry a avut impresia că aude bătăile inimii lui Basil Hallward şi s-a întrebat oare ce o să mai urmeze.

— Povestea e foarte simplă, şi-a început pictorul spusele.

Cu două luni în urmă am participat la o sindrofie la Lady Brandon. Ştii bine că noi, bieţii artişti, trebuie să ne arătăm din când în când în societate pentru a reaminti publicului că nu suntem nişte sălbatici. Dacă-l îmbraci cu un smocking şi o cravată albă, până şi pe un agent de bursă îl ajuţi să capete faimă de om civilizat, aşa mi-ai spus tu odată. Ei bine, după

34

ce am zăcut în salon vreo zece minute, conversând cu nişte cucoane împopoţonate sau cu câţiva academicieni plicticoşi, am simţit deodată că cineva se uită insistent la mine. Am întors capul şi l-am văzut pentru prima dată pe Dorian Gray.

Când ni s-au întâlnit privirile, mi-am dat seama că am pălit.

M-a copleşit o senzaţie bizară. Eram conştient că mă găsesc în faţa unui om cu o personalitate atât de fascinantă, încât, dacă l-aş fi lăsat să se desfăşoare, mi-ar fi absorbit întregul fel de a fi, întregul suflet, ba chiar întreaga mea artă. Nu simţeam nevoia unei influenţe exterioare în viaţa mea. Tu, Harry, ştii prea bine că sunt o fire independentă. Am fost întotdea -

una propriul meu stăpân, sau cel puţin aşa m-am considerat până când l-am întâlnit pe Dorian Gray. Şi de atunci – nu ştiu cum să-ţi explic. Ceva părea să mă avertizeze că mă aflam pe muchia unei crize teribile, criza vieţii mele. Încercam sim -

ţământul ciudat că soarta îmi rezervă unele plăceri extraor -

dinare şi, totodată, unele suferinţe extraordinare. M-a cuprins spaima şi am dat să plec din încăpere. Nu conştiinţa era cea care mă îmboldea, ci, mai curând, un soi de laşitate. Nu mă

mândresc cu faptul că am încercat să evadez.

— Basil, conştiinţa şi laşitatea sunt de fapt unul şi acelaşi lucru. Conştiinţa nu-i decât reclama comercială a firmei.

Asta-i tot.

— Nu cred lucrul ăsta, Harry, şi sunt convins că nici tu nu-l crezi. În orice caz, oricare ar fi fost raţiunea mea, şi e po -