vreun motiv? Ce fistichii sunteţi voi, pictorii! Vă daţi de ceasul morţii ca să vă creaţi o reputaţie şi când aţi dobân -
dit-o s-ar zice că sunteţi gata să-i daţi cu piciorul. Ceea ce-i o prostie, pentru că pe lume există un singur lucru mai rău decât acela de a se vorbi despre tine, şi anume a nu se vorbi despre tine. Un portret ca ăsta de aici te-ar situa cu un cap deasupra tuturor tinerilor artişti din Anglia, iar bătrânii ar crăpa de gelozie, dacă bătrânii mai sunt în stare să încerce vreo emoţie.
30
— Ştiu că o să râzi de mine, a replicat artistul, dar efectiv nu-l pot expune. Am pus în el prea mult din mine.
Lordul Henry s-a tolănit pe canapea, râzând.
— Da, am ştiut că o să râzi, totuşi ăsta-i adevărul-adevărat.
— Ai pus în el prea mult din tine? Pe cuvântul meu, Basil, n-am ştiut că eşti atât de vanitos, dar, ca să-ţi spun drept, nu văd nici o asemănare între faţa ta puternic brăzdată şi părul tău negru ca tăciunele şi acest tânăr Adonis plămădit parcă
din sidef şi petale de trandafir. Zău aşa, dragul meu Basil, el e un Narcis şi tu… mă rog, desigur că ai o expresie inte lec tuală
şi aşa mai departe. Dar frumuseţea, adevărata frumuseţe sfârşeşte acolo unde începe expresia intelectuală. Intelectul e în sine un soi de exagerare, şi distruge armonia oricărui chip.
În clipa când cazi pe gânduri, nu mai eşti decât nas şi frunte, sau ceva respingător. Uită-te la oamenii de succes din profe -
siunile intelectuale. Sunt absolut hidoşi! Desigur, cu excepţia clericilor. Dar oamenii Bisericii nu gândesc. Un episcop de optzeci de ani repetă aceleaşi lucruri pe care a fost învăţat să
le înşire la optsprezece ani şi, prin urmare, arată mereu per -
fect încântător. Misteriosul tău tânăr prieten, al cărui nume nu mi l-ai destăinuit, dar al cărui portret mă fascinează de-a dreptul, nu gândeşte niciodată. Sunt absolut convins. E o crea tură frumoasă, lipsită de creier, care ar trebui să se afle tot timpul aici, iarna când nu avem flori pe care să le ad mirăm, şi vara când avem nevoie de ceva care să ne răcorească inteli -
genţa. Basil, nu te flata, nu semeni câtuşi de puţin cu el.
— Harry, m-ai înţeles greşit. Bineînţeles că nu semăn cu el. E un lucru pe care-l ştiu prea bine. Adevărul e că m-ar în -
trista dacă aş semăna cu el. Ridici din umeri? Îţi mărturisesc un adevăr. Există o fatalitate legată de deosebirea dintre as -
pec tul fizic şi cel intelectual, e genul de fatalitate care a ur -
mărit de-a lungul istoriei poticnelile regilor. E preferabil să
nu te deosebeşti de semenii tăi. Pe lumea asta, urâţii şi proştii 31
o duc cel mai bine. Pot să stea indolenţi şi să caşte gura la spectacol. Dacă nu cunosc ce-i aceea victorie, au măcar avan -
tajul că nu cunosc nici înfrângerea. Trăiesc aşa cum ar trebui să trăim cu toţii: netulburaţi, indiferenţi, scutiţi de nelinişti.
Ei nu provoacă necazuri altora şi nici nu se pricopsesc cu necazuri din partea altora. Rangul tău nobiliar şi averea ta, Harry, mintea mea atâta câtă e, arta mea atât cât valorează
ea, frumuseţea lui Dorian Gray – noi vom avea mult de suferit de pe urma acestor daruri cu care ne-au înzestrat zeii, vom suferi crunt.
— Dorian Gray? Aşa-l cheamă? a întrebat Lordul Henry îndreptându-se, prin atelier, spre Basil Hallward.
— Da, ăsta e numele lui. Nu intenţionam să ţi-l spun.
— De ce?
— Ah, e greu să-ţi explic. Când cineva îmi place enorm, niciodată nu îi divulg numele. E ca şi cum aş desprinde o parte din el. M-am deprins cu discreţia. Găsesc că e singurul lucru care poate da mister şi farmec vieţii moderne. Lucrul cel mai banal devine încântător dacă îl tăinuieşti. Eu, când plec din oraş, nu le spun celor din jur unde mă duc. Dacă
le-aş spune, mi-aş strica orice plăcere. Ştiu că-i un obicei stu -
pid, dar se pare că, într-un fel, îţi infuzează în viaţă o doză
de roman tism. Presupun că mă socoteşti teribil de prost.
— Absolut deloc, i-a răspuns Lordul Henry, câtuşi de puţin, dragul meu Basil. Ai uitat – s-ar zice – că eu sunt însurat, şi unicul farmec al căsătoriei constă în faptul că impune cu necesitate ambilor soţi o viaţă întreagă de înşelătorii. Eu nu ştiu niciodată pe unde e soţia mea, iar ea nu ştie niciodată
ce fac eu. Când ne întâlnim – şi acest lucru se petrece oca -
zional, când luăm împreună masa în oraş, sau suntem invitaţi la Duce –, ne oferim unul altuia cele mai absurde poveşti, dar cu cele mai serioase mutre. Soţia mea se pricepe foarte bine la aşa ceva – mult mai bine decât mine. Nu încurcă niciodată
32
întâlnirile ei, pe când eu le zăpăcesc mereu. Şi dacă mă dă
de gol nu face niciodată tărăboi. Uneori mi-ar plăcea să facă, dar ea se mulţumeşte doar să râdă de mine.
— Harry, nu-mi place cum vorbeşti despre viaţa ta con -
jugală, l-a mustrat Basil Hallward, îndreptându-se spre uşa care dădea în grădină. Eu cred că eşti un soţ într-adevăr foarte bun, dar că te ruşinezi amarnic de propriile tale virtuţi.
Eşti un tip colosal. Nu rosteşti niciodată o idee morală, dar nici nu faci vreun lucru necuviincios. Cinismul tău e o simplă
poză.
