struos îi revenea în minte cu o sporită încărcătură de oroare.
Din tenebroasa grotă a timpului, cumplit şi înfăşurat în culori sângerii, se înălţa spectrul păcatului său. Când Lordul Henry a venit să-l vadă la ora cinei, l-a găsit plângând de i se sfâşia inima.
Abia în cea de a treia zi şi-a luat inima în dinţi şi a ieşit din casă. Se pare că era ceva în aerul cristalin, cu mireasma de brad a acelei dimineţi de iarnă, care i-a readus voioşia şi arzătoarea lui sete de viaţă. Însă această voioşie nu se datora numai condiţiilor fizice ale mediului înconjurător. Propria lui natură se revoltase împotriva excesului de suplicii care încercase să-i mutileze şi să-i năruie perfecţiunea calmului său.
Aşa se întâmplă întotdeauna cu temperamentele subtile şi gin -
gaş cizelate. Pasiunile puternice fie pârjolesc, fie capitulează.
Ori distrug omul, ori se distrug ele însele. În schimb, sufe rin -
ţele superficiale şi iubirile superficiale supravieţuiesc. Marile iubiri şi marile suferinţe sunt sufocate de propria lor pleni -
tudine. Pe de altă parte, se convinsese singur că a fost victima 262
unei imaginaţii exacerbate de spaimă, şi acum îşi privea temerile cu milă şi cu un strop de dispreţ.
După micul dejun s-a plimbat o oră prin grădină cu ducesa, după care a traversat parcul cu şareta ca să se alăture partidei de vânătoare. Promoroaca era presărată peste plante ca o sare. Cerul arăta ca o cană de metal albastru răsturnată.
O pojghiţă subţire de gheaţă tivea lacul împrejmuit de păpuriş.
La colţul păduricii de pini, l-a zărit pe Sir Geoffrey Clous -
ton, fratele ducesei, scoţând din puşcă două cartuşe folosite.
A sărit din şaretă şi i-a cerut îngrijitorului să ducă iapa acasă.
Pe urmă, croindu-şi drum printre tufele de ferigi uscate şi ve -
ge taţia măruntă, s-a apropiat de oaspetele lui.
— Ai avut baftă, George?
— Nu prea, Dorian. Cred că cele mai multe păsări au luat-o spre câmpul deschis. Probabil că după prânz, când o să mergem prin alte locuri, o să iasă mai bine.
Dorian a pornit-o alături de el. Aerul înţepător, aromat, străfulgerările cafenii şi roşii care clipeau prin pădure, stri -
gătele răguşite ale gonaşilor care rupeau tăcerea şi izbucnirea bubuielilor de puşti îl fascinau şi îi infuzau senzaţia unei fericite libertăţi. Era cuprins de nepăsarea bucuriei, de indi -
ferenţa veseliei.
Deodată, dintr-o grămăjoară de ierburi uscate, aflată la vreo douăzeci de metri în faţa lor, a ţâşnit un iepure, cu urechi lungi şi drepte, negre în vârf, şi cu picioarele dindă -
răt opintindu-se agil. O zbughise spre un desiş de arini. Sir Geoffrey şi-a dus pe loc puşca la umăr, dar mişcările vietăţii aveau o graţie care l-a fermecat în chip straniu pe Dorian. A strigat pe loc:
— Nu-l împuşca, Geoffrey! Lasă-l să trăiască.
— Nu fi stupid, Dorian! a râs vânătorul şi, când iepurele dădea să sară în desiş, a tras. S-au auzit deodată două strigăte, 263
ţipătul de durere al iepurelui, care e răscolitor, şi un strigăt de om în agonie, care-i şi mai sfâşietor.
— Dumnezeule mare, am rănit un gonaş! a exclamat Sir Geoffrey. Ce idiot trebuie să fie omul ăsta să se aşeze tocmai în bătaia puştii. Opriţi tragerile! a strigat cât îl ţinea gura. A fost rănit un om.
Şeful paznicilor a venit alergând, cu un băţ în mână.
— Unde, domnule? Unde e? striga.
Focurile încetaseră pe întreaga linie.
— Aici, i-a răspuns furios Sir Geoffrey îndreptându-se în grabă spre pădure. De ce naiba nu-ţi ţii oamenii în spate?
Mi-a stricat tot cheful de vânătoare pe ziua de azi.
Dorian i-a urmărit în timp ce pătrundeau în desişul de arini, călcând în picioare hăţişurile şi dând la o parte ramurile copacilor. După câteva momente au reapărut, târând după
ei în soare un corp uman. S-a întors cu spatele, cuprins de groază. Avea impresia că nefericirea se ţinea după el, oriunde se ducea. L-a auzit pe Sir Geoffrey întrebând dacă omul e mort şi a auzit şi răspunsul afirmativ al paznicului. I s-a părut că păduricea s-a populat dintr-odată cu chipuri omeneşti.
Răsunau ropotul a miriade de paşi şi rumoare de voci. Un fazan impozant, cu pieptul de aramă, s-a înfoiat bătând din aripi prin crengile de deasupra capului său.
După câteva momente care, în starea lui de tulburare i s-au părut a fi ceasuri întregi de chin, a simţit o mână pe umăr.
A tresărit şi a privit în jur.
— Dorian, i s-a adresat Lordul Henry, cred că ar trebui să-i anunţ că partida de vânătoare încetează pentru ziua de azi.
— Aş vrea să înceteze pentru totdeauna, Harry, a răspuns cu voce amară. Întreaga întâmplare e odioasă şi crudă. Omul e… ?
Nu era în stare să-şi termine propoziţia.
