S-a uitat la el, zâmbind.
— Ce mult întârzie domnul Gray! Hai să ne ducem să-l ajutăm. Încă nu i-am spus ce culoare are rochia mea.
— Ah, trebuie să-ţi asortezi rochia după florile lui, Gladys.
— Ar însemna o capitulare prematură.
— Arta romantică începe cu punctul ei culminant.
— Trebuie să-mi las o portiţă de scăpare, pentru retragere.
— Aşa cum procedau parţii1?
— Parţii s-au adăpostit în deşert. Eu n-aş face-o.
— Femeile nu au întotdeauna de ales, a răspuns Lordul Henry. Dar chiar în clipa aceea s-a auzit din partea mai înde -
părtată a serei un geamăt înăbuşit şi zgomotul surd al unei căderi grele. Toată lumea a sărit în picioare. Ducesa a rămas împietrită de groază. Lordul Henry, cu spaimă în ochi, şi-a făcut drum printre palmierii stufoşi şi l-a găsit pe Dorian Gray prăbuşit cu faţa în jos pe dalele de piatră, într-un leşin vecin cu moartea.
A fost imediat transportat în salonul albastru şi culcat pe o canapea. În scurt timp şi-a revenit şi s-a uitat în jur cu o expresie mirată.
— Ce s-a întâmplat? Ah, îmi aduc aminte. Harry, aici sunt în siguranţă?
A început să tremure.
1 În Antichitate, parţii se retrăgeau continuând să tragă în urmăritori.
259
— Dragul meu Dorian, pur şi simplu ai leşinat. Asta-i tot. Probabil să te-ai extenuat. Ai face mai bine să nu cobori la cină. O să-ţi ţin eu locul.
— Ba nu, o să cobor, a răspuns, opintindu-se să se ridice.
Prefer să cobor. Nu vreau să fiu singur.
S-a dus în camera lui şi s-a îmbrăcat. S-a aşezat la masă
afişând o veselie nebună, forţată, dar, din când în când, îl stră -
bătea un fior de groază, la amintirea faptului că văzuse, lipită
de geamul serei, ca o batistă albă, faţa lui James Vane care îl urmărea.
Capitolul 18
A doua zi nu a mai ieşit din casă, şi-a petrecut cea mai mare parte din timp în camera lui, bolnav de spaima sălbatică
a morţii şi totuşi indiferent faţă de viaţă în sine. Îl apăsa conştiinţa că e hăituit, prins într-o capcană, descoperit. Dacă
draperia flutura uşor, suflată de vânt, se speria. Frunzele moarte care, în cădere, se lipeau de sticla geamurilor, îi evo -
cau hotărârile lui zadarnice şi regretele dureroase. Când închidea ochii, revedea faţa marinarului iscodind prin sticla aburită de ceaţă a ferestrei şi ghearele spaimei i se înfigeau din nou în inimă.
Dar poate că numai fantezia lui era cea care invocase în noapte răzbunarea şi-i înfăţişase formele hidoase ale pedepsei.
Viaţa reală e un haos, dar imaginaţia are în ea o incontestabilă
logică. Imaginaţia e cea care asmute remuşcările să muşte păca -
tul de picior. Imaginaţia sileşte fiecare crimă să-şi clocească
propria-i diformă înfăptuire. În lumea faptelor reale răul nu e pedepsit şi binele nu e răsplătit. Succesul aparţine celor tari, eşecul celor slabi. Asta e. Şi apoi, dacă vreun intrus ar fi dat târcoale casei ar fi fost zărit de servitori sau de paznici.
Dacă s-ar fi descoperit urme de picioare în straturile de flori, grădinarii l-ar fi observat imediat. Da, nu a fost decât o fan -
tezie. Fratele lui Sibyl Vane nu s-a întors ca să-l ucidă. A plecat cu vaporul lui să se scufunde în cine ştie ce mare îngheţată.
În ceea ce-l privea pe omul ăsta, cel puţin, nu exista nici o 261
primejdie. Marinarul nu ştia cine e, nici n-ar fi putut să ştie.
Masca tinereţii îl salvase.
Şi totuşi, dacă a fost doar o iluzie, era cumplit să ştii că
propria ta conştiinţă poate plăsmui asemenea fantome înfri -
coşătoare, cu forme vizibile, şi le poate face să se mişte în faţa ta. Ce viaţă o să mai fie asta dacă, zi şi noapte, fantomele iscate de crima lui aveau să-l urmărească de prin ungherele tăcerii, să râdă de el de prin locuri neştiute, să-i murmure în ureche în timpul unui ospăţ, or să-l deştepte din somn cu degete de gheaţă. În timp ce asemenea gând i se răspândea în creier, obrajii i-au pălit de frică şi a avut senzaţia că aerul devenise mai rece. Ah! În ce clipă de sălbatică nebunie îşi omorâse prietenul! Cât de lugubră era simpla amintire a acelei scene! Vedea din nou totul. Fiecare amănunt mon -
