Are bani căcălău şi-i mai rău decât răul.
— Nu-i omul pe care-l caut eu, şi n-am nevoie de banii lui. Eu vreau viaţa cuiva. Şi omul a cărui viaţă o vreau trebuie să aibă acum vreo patruzeci de ani. Ăsta era doar un băiat.
Slavă Cerului că nu mi-am mânjit mâinile cu sângele lui.
Femeia a scos un râs amar.
— Doar un băiat! l-a îngânat ea. Vai, omule, sunt optspre -
zece ani de când Făt-Frumos a făcut din mine ceea ce sunt.
— Minţi, i-a strigat James Vane.
Femeia a ridicat o mână spre cer.
— Jur în faţa lui Dumnezeu că spun adevărul.
— În faţa lui Dumnezeu?
— Să mă trăsnească dacă mint. Omul ăsta-i cel mai ticălos din toţi care vin aici. Se spune că s-a vândut diavolului pen -
tru un chip frumos. S-au făcut optsprezece ani de când l-am cunoscut. Nu s-a prea schimbat de atunci. În schimb, eu, da, a adăugat ea hlizindu-se greţos.
— Juri că-i adevărat?
251
— Jur, a sunat un ecou răguşit din gura ei pleoştită. Da’
să nu mă spui lui, a scâncit. Mi-e frică de el. Hai, dă-mi nişte biştari să am unde dormi la noapte.
Vane a tras o înjurătură şi s-a repezit în colţul străzii, dar Dorian Gray dispăruse. Când a întors capul, dispăruse şi femeia.
Capitolul 17
O săptămână mai târziu, Dorian Gray stătea în sera de la Selby Royal, discutând cu drăgălaşa Ducesă de Monmouth, care, împreună cu soţul ei, un bărbat de şaizeci de ani cam hodorogit, se numărau printre invitaţi. Era ora ceaiului şi lu -
mina domoală a înaltei lămpi cu abajur de dantelă, aşezată
pe masă, reliefa delicatele porţelanuri şi argintul cizelat al ser -
viciului de ceai. Ducesa oficia ritualul. Mâinile ei albe se mişcau elegant printre ceşti, şi buzele ei pline, roşii, zâmbeau la ceva ce-i şoptise Dorian. Lordul Henry zăcea tolănit într-un fotoliu de răchită acoperit cu o husă de mătase şi îi ur mărea.
Pe un divan de culoarea piersicii şedea Lady Narborough, pre -
fă cându-se a fi interesată de poliloghia ducelui despre ultimul gândac brazilian pe care-l adăugase la colecţia lui. Trei tineri îmbrăcaţi în smochinguri bine croite serveau doamnelor prăjiturile care însoţeau ceaiul. Grupul de invitaţi era alcătuit din douăsprezece persoane şi a doua zi urmau să mai sosească
şi alţi oaspeţi.
— Ce tot şuşotiţi acolo? a întrebat Lordul Henry, întinzân -
du-se ca să-şi pună ceaşca pe masă. Bănuiesc, Gladys, că Do -
rian ţi-a vorbit despre planul meu de a reboteza totul. E o idee încântătoare.
— Harry, eu nu vreau să fiu rebotezată, a replicat ducesa, privindu-l cu ochii ei superbi. Sunt perfect satisfăcută de 253
numele meu şi sunt convinsă că şi domnul Gray e satisfăcut de numele lui.
— Gladys dragă, nu v-aş schimba numele pentru nimic în lume. Amândouă sunt perfecte. Eu mă refeream în primul rând la flori. Ieri am tăiat o orhidee ca să mi-o pun la buto -
nieră. Era un specimen de o culoare admirabilă, stropită, la fel de ispititoare precum cele şapte păcate capitale. Într-un moment de nesăbuinţă l-am întrebat pe unul dintre grădinari ce nume avea floarea. M-a informat că era un exemplar de Robinsoniana, sau ceva la fel de respingător. E o tristă rea -
li tate, noi am pierdut facultatea de a da nume frumoase lu -
cru rilor. Or numele înseamnă totul. Pe mine nu mă irită
niciodată acţiunile oamenilor. Mă irită doar cuvintele. Ăsta-i motivul pentru care detest realismul vulgar în literatură.
Omul care numeşte lucrurile direct, adică spune despre o sapă că e o sapă, merită să fie trimis la sapă. E singurul lucru care i se potriveşte.
— Şi atunci cum ar trebui să te numim pe tine, Harry?
a întrebat ducesa.
— Numele lui e Prinţul Paradox, a răspuns Dorian.
— Îl recunosc pe loc! a exclamat ducesa.
