ciderea acestuia era un act care-i aparţinea. El alesese s-o facă. Nu-l privea cu nimic pe Dorian.

O viaţă nouă! Asta îşi dorea. Asta aştepta. Fireşte, făcuse primul pas. În orice caz, cruţase o tânără. Pe viitor n-o să mai ducă niciodată inocenţa în ispită. O să fie bun. Când s-a gândit la Hetty Merton, s-a întrebat dacă portretul din ca -

mera încuiată s-o fi schimbat. Precis nu mai era atât de respingător cum fusese. Poate că, dacă viaţa lui va fi pură, or să dispară şi semnele pasiunilor vinovate de pe chipul por -

tretului. Poate că au şi dispărut unele urme ale răului. O să

se ducă să vadă.

A luat lampa de pe masă şi s-a repezit sus. Când a deblocat uşa, un zâmbet de bucurie flutura pe chipul lui atât de tânăr, şi i-a zăbovit apoi pe buze. Da, o să fie bun şi obiectul acela hidos pe care-l ţinea ascuns n-o să-l mai terorizeze. Simţea că i se şi luase povara de pe umeri.

A intrat liniştit, a încuiat uşa după el, aşa cum obişnuia, şi a tras jos draperia purpurie de pe portret. Un strigăt de 286

durere şi de indignare a ţâşnit din el. Nu se produsese nici o schimbare, doar că în ochi apăruse o expresie de viclenie, iar în jurul gurii ridul curbat al ipocriziei. Obiectul continua să fie dezgustător – mai dezgustător decât înainte, dacă e posibil aşa ceva – şi boarea aceea roşie de pe mână era mai strălucitoare şi mai asemănătoare cu sângele proaspăt vărsat.

Dorian a început să tremure. Să fi fost doar vanitatea care l-a împins spre singura lui faptă bună? Sau poate că dorinţa de o senzaţie inedită, cum sugerase Lordul Henry, cu râsul lui zeflemitor? Sau acea pasiune de a juca un rol, care ne obligă uneori să facem lucruri mai bune decât le-am face noi înşine? Sau poate că toate acestea la un loc. Şi de ce era pata roşie mai mare decât fusese înainte? Părea să se fi întins, ca o boală oribilă, până peste degetele zbârcite. Apărea sânge şi pe picioarele pictate, de parcă picurase – ba chiar era sânge şi pe mâna care nu ţinuse cuţitul. Trebuia să mărturisească?

Să fi însemnat că trebuie să mărturisească? Să se predea, să

fie condamnat la moarte? A râs. Era o idee infernală. Chiar dacă ar mărturisi, cine l-ar crede? Nu exista nicăieri vreo urmă a omului mort. Tot ce-i aparţinuse fusese distrus. Chiar el însuşi arsese ce rămăsese jos. Lumea ar spune că, pur şi simplu, înnebunise. Şi dacă ar persista în povestea lui, l-ar închide într-un ospiciu. Totuşi, datoria lui era să mărtu ri -

sească, să sufere dizgraţia publică, să se căiască în mod public.

Exista un Dumnezeu care le cerea oamenilor să-şi recunoască

păcatele atât pe pământ cât şi în cer. Nimic din ce-ar face nu l-ar izbăvi până n-o să-şi mărturisească singur păcatul.

Păcatul lui? A înălţat din umeri. Moartea lui Basil Hallward însemna foarte puţin pentru el. S-a gândit la Hetty Merton.

Era o oglindă nedreaptă oglinda asta a sufletului său, la care se uita acum. Vanitate? Curiozitate? Ipocrizie? Să nu fi însem -

nat nimic altceva renunţarea lui? Şi totuşi fusese ceva în plus.

Cel puţin aşa gândea el. Dar cine ar fi putut spune?… Nu.

Nu a fost nimic mai mult. Din vanitate cruţase fata. Din 287

ipocrizie purtase masca bunătăţii. Din curiozitate făcuse un sacrificiu de sine. Acum recunoştea.

Dar omorul acela – o să-l hăituiască toată viaţa? Trecutul o să-i fie mereu o povară? Oare trebuia într-adevăr să

mărturisească? Niciodată! Nu exista decât o singură dovadă

împotriva lui. Portretul însuşi – portretul era dovada. Va tre -

bui să-l distrugă. De ce oare îl păstrase atâta vreme? Cândva îi făcuse plăcere să-i urmărească transformările şi îmbătrâ -

nirea. Dar în ultima vreme nu mai resimţise asemenea plă -

cere. Îl ţinea treaz noaptea. Când pleca de acasă era obse dat de spaima ca nu cumva să-l descopere alţi ochi. Îi colorase pasiunile cu melancolie. Însăşi simpla lui amintire îi zădăr -

nicise multe momente de bucurie. Fusese ca o conştiinţă

pentru el. Da, fusese conştiinţa. O să-l distrugă.

S-a uitat în jur şi a zărit cuţitul cu care îl înjunghiase pe Basil Hallward. Îl frecase în repetate rânduri, până nu mai rămăsese urmă de pată pe el. Era strălucitor, scânteia. Aşa cum îl ucisese pe pictor, o să ucidă şi opera pictorului şi tot ce semnifica ea. O să ucidă trecutul, şi când trecutul o să fie mort, o să fie el liber. O să ucidă această monstruoasă viaţă

a sufletului, şi când va scăpa de hidoasele ei mustrări, o să cu -

noască liniştea. A luat cuţitul şi a străpuns portretul.

S-a auzit un urlet şi o bufnitură. Urletul era atât de sfâ -

şietor, încât servitorii s-au trezit speriaţi şi au ieşit din came -

rele lor.

Doi domni care treceau prin piaţeta de jos s-au oprit şi şi-au ridicat privirile spre partea de sus a casei. Au pornit mai departe până au întâlnit un poliţist, împreună cu care s-au întors la locul cu pricina. Poliţistul a agitat de câteva ori clopotul de la uşă, dar nu i-a răspuns nimeni. Casa era cufun -

dată în întuneric, în afară de o singură fereastră la ultimul etaj. După un timp, poliţistul s-a îndepărtat şi s-a adăpostit sub un portal de unde supraveghea casa.

288

— Cine locuieşte aici, domnule poliţist? a întrebat cel mai în vârstă dintre cei doi domni.

— Domnul Dorian Gray, domnule.

Cei doi s-au uitat unul la celălalt şi au pornit mai departe, cu un zâmbet dispreţuitor. Unul dintre ei era unchiul lui Sir Henry Ashton.

Înăuntru, în aripa de serviciu, servitorii pe jumătate îm -

brăcaţi şuşoteau între ei. Bătrâna doamnă Leaf plângea şi îşi frângea mâinile. Francis era livid ca moartea.

După vreun sfert de oră l-au luat pe vizitiu şi pe unul dintre lachei şi au urcat scara. Au bătut la uşă dar n-au primit nici un răspuns. Au strigat. Linişte desăvârşită. În cele din urmă, după ce s-au chinuit zadarnic să forţeze uşa, s-au urcat pe acoperiş şi şi-au dat drumul pe balcon. Ferestrele au cedat uşor, zăvoarele fiind vechi.

Când au intrat au găsit pe perete un superb portret al stăpânului lor, aşa cum îl văzuseră ultima oară, în toată splen -

doarea tinereţii şi frumuseţii. Pe podea zăcea un mort, în ţinută de seară, cu un cuţit înfipt în inimă. Era bătrân, zbârcit şi avea un chip respingător. Numai după ce i-au examinat ine -

lele şi-au dat seama cine era.

Cuprins

Introducere

Dorian Gray, de la Dorian la Gray . . . . . . . . . . .

5