ritatea sunt singurele două realităţi ale secolului al nouăspre -

zecelea pe care nu le poţi eluda printr-o simplă explicaţie.

Dorian, hai să ne luăm cafeaua în sala de muzică. Trebuie să-mi cânţi Chopin la pian. Individul cu care a fugit nevas -

tă-mea cânta superb Chopin. Săraca Victoria! Ţineam mult la ea. Acum casa-i goală fără ea. Desigur, viaţa conjugală e doar o deprindere, o deprindere rea. Dar până la urmă regreţi chiar şi pierderea celor mai rele deprinderi. Poate că pe astea le regreţi cel mai mult. Fac parte esenţială din persona litatea ta.

Dorian nu a răspuns nimic, dar s-a ridicat de la masă, a trecut în camera alăturată, s-a aşezat la pian şi şi-a lăsat degetele să rătăcească pe clapele de fildeş alb şi negru. După

ce s-a adus cafeaua, s-a oprit şi, privindu-l pe Lordul Henry, a întrebat:

— Harry, ţi-a trecut vreodată prin minte că poate Basil a fost asasinat?

Lordul Henry a căscat.

— Basil era foarte popular şi purta întotdeauna un ceas ieftin, Waterbury. De ce să fi fost omorât? Nu era îndeajuns de inteligent ca să aibă duşmani. Fireşte, în pictură era genial.

Dar un om poate să picteze ca Velásquez şi totuşi să fie cât 275

se poate de bleg. Basil era într-adevăr bleg. Nu mi-a trezit inte -

resul decât o singură dată, când mi-a mărturisit, cu mulţi ani în urmă, că nutreşte o admiraţie exaltată pentru tine şi că tu erai spiritul dominant al artei lui.

— Basil mi-era foarte drag, a declarat Dorian cu tristeţe în glas. Dar nu se bănuieşte că ar fi fost ucis?

— O, au apărut nişte speculaţii în unele ziare. Dar mie mi se pare improbabil. Ştiu că în Paris există unele locuri fio -

roase, dar Basil nu era genul de om care să le frecventeze. Era lipsit de curiozitate. Asta era defectul lui cel mai mare.

— Harry, cum ai reacţiona dacă ţi-aş spune că eu l-am omorât pe Basil? a întrebat interlocutorul mai tânăr.

Şi după aceea l-a urmărit cu intensitate pe lord.

— Aş spune, dragul meu prieten, că tu încerci să joci un rol care nu ţi se potriveşte. Orice crimă e vulgară, după cum orice vulgaritate e o crimă. Tu, Dorian, nu ai putea comite o crimă. Îmi pare rău dacă-ţi rănesc vanitatea cu spusele mele, dar te asigur că aşa stau lucrurile. Crimele aparţin exclusiv claselor de jos. Nu-i condamn câtuşi de puţin. Îmi imaginez că pentru ei crima e ceea ce e arta pentru noi, adică pur şi simplu o modalitate de a-ţi procura senzaţii extraordinare.

— O modalitate de a-ţi procura senzaţii? Crezi, deci, că

un om care a săvârşit o dată o crimă ar putea să o repete?

Nu-mi spune aşa ceva.

— O, orice poate deveni o plăcere dacă o repeţi destul de des, a replicat Lordul Henry râzând. Ăsta-i unul dintre cele mai importante secrete ale vieţii. Totuşi aş spune că omorul e întotdeauna o greşeală. Nu trebuie să faci niciodată un lucru despre care să nu poţi discuta după un dineu. Dar hai să-l lăsăm în pace pe bietul Basil. Aş dori să pot crede că a avut parte de un sfârşit atât de romantic cum sugerezi tu, dar nu pot. Cred mai curând că a căzut dintr-un omnibuz direct 276

în Sena şi conductorul a muşamalizat întâmplarea. Da. Aşa aş vedea eu sfârşitul lui. Parcă îl văd cum zace pe spate sub apele verzi şi ambarcaţiunile trec peste el, iar algele lungi i se împletesc în păr. Ştii, nu cred că ar mai fi realizat opere valoroase. În ultimii zece ani pictura lui a intrat în declin.

Dorian a oftat şi lordul a traversat încăperea şi s-a dus să

mângâie capul unui curios papagal de Java, o pasăre mare, cu penaj cenuşiu, creastă şi coadă roz, care se balansa pe o vergea de bambus. Când au atins-o degetele lui cu vârfuri ascuţite, scoarţa albă a pleoapelor încreţite s-a lăsat peste ochii de sticlă neagră şi pasărea a început să se legene în faţă

şi în spate.

— Da, a continuat Lordul Henry, întorcându-se spre Dorian şi scoţându-şi batista din buzunar, pictura lui a de -

căzut. Aveam impresia că pierduse ceva. Pierduse un ideal.

Când el şi cu tine aţi încetat să mai fiţi prieteni, a încetat şi el să mai fie un mare artist. De ce v-aţi separat? Bănuiesc că

te plictisea. Dacă-i aşa, atunci n-o să ţi-o ierte niciodată. E

un obicei al plicticoşilor. Apropo, ce-i cu portretul acela splendid pe care ţi l-a făcut? Nu cred că l-am mai văzut vreodată din ziua în care l-a terminat. O, îmi aduc aminte, mi-ai spus cu ani în urmă că l-ai trimis la Selby şi că s-a rătăcit ori a fost furat pe drum. Nu l-ai mai recuperat? Ce păcat! Era într-adevăr o capodoperă. Îmi amintesc că am vrut să-l cum -

păr. Ce-aş mai dori să-l fi avut! Ţinea de perioada cea mai bună a lui Basil. De atunci încolo, opera lui a devenit acel amestec curios de pictură proastă şi intenţii bune, care îndri -

tuieşte un om să fie considerat un artist britanic reprezentativ.

Ai dat anunţuri în legătură cu tabloul? Ar fi trebuit s-o faci.

— Am uitat, cred că am făcut-o, a răspuns Dorian. Ade -

vărul este că nu mi-a plăcut niciodată. Regret că i-am pozat pentru el. E o amintire pe care o detest. Dar ce ţi-a venit să

277

discuţi despre tablou? Îmi amintea de două versuri curioase dintr-o piesă – din Hamlet1 cred – cum erau?

…sau eşti doar o spoială a durerii

Chip fără suflet?

Da, aşa suna.

Lordul Henry a râs.

— Dacă cineva tratează viaţa din punct de vedere artistic, înseamnă că, de fapt, creierul este inima lui, a rostit, cufun -

dându-se într-un fotoliu.

Dorian Gray a clătinat din cap şi a însăilat câteva acorduri la pian.

Eşti doar o spoială a durerii

Chip fără suflet…

Omul mai vârstnic l-a privit cu ochii pe jumătate închişi.

— Ia spune-mi, Dorian, a întrebat el după o pauză, ce-i foloseşte unui om dacă dobândeşte totul, o lume întreagă, şi în schimb pierde – cum sunau cuvintele? – îşi pierde sufletul?

Muzica a sunat deodată discordant, Dorian Gray a tresărit şi s-a uitat fix la prietenul lui.