Campbell a luat o bucată de hârtie, a aşternut câteva rân -
duri, le-a uscat şi a adresat un plic asistentului său. Dorian a preluat nota şi a citit-o cu atenţie. După care l-a sunat pe valet, i-a înmânat plicul, dându-i dispoziţii să revină cât mai curând posibil şi să aducă lucrurile.
Când a auzit uşa de la hol închizându-se, Campbell a tresărit nervos şi, ridicându-se de pe scaun, s-a dus în faţa şemineului. Dârdâia de parcă avea o criză de malarie. Preţ de vreo douăzeci de minute nici unul din ei nu a scos o vorbă.
O muscă bâzâia zgomotos şi tic-tacul ceasului răsuna ca nişte lovituri de ciocan.
Când ceasul a bătut ora unu, Campbell s-a răsucit şi, pri -
vindu-l pe Dorian Gray, a văzut că ochii acestuia erau plini 227
de lacrimi. În puritatea şi rafinamentul acestei feţe era ceva care i-a trezit mânia.
— Eşti infam, absolut infam! a îngăimat.
— Taci, Alan, mi-ai salvat viaţa, a răspuns Dorian.
— Viaţa ta? Doamne, ce mai viaţă! Ai căzut din depravare în depravare şi acum ai culminat cu o crimă. Dacă fac ceea ce o să fac, ce mă forţezi tu să fac, nu la viaţa ta mă gândesc.
— Ah, Alan, a şoptit Dorian cu un suspin, aş dori să ai faţă de mine a mia parte din mila pe care o simt eu pentru tine.
În timp ce vorbea s-a întors spre fereastră şi a privit în gră -
dină. Campbell nu i-a răspuns.
După vreo zece minute s-a auzit o bătaie în uşă şi a apărut valetul, cărând o ladă mare de mahon plină cu chimicale, un colac mare de sârmă de oţel şi de platină şi doi cleşti de fier cu o formă ciudată.
— Să las aici lucrurile, domnule? l-a întrebat pe Campbell.
— Da, i-a răspuns Dorian. Francis, mă tem că trebuie să
mai faci un drum. Cum îl cheamă pe omul din Richmond care ne aprovizionează cu orhidee la Selby?
— Harden, domnule.
— Da, Harden. Trebuie să te duci de îndată la Richmond, să-l vezi pe Harden personal şi să-i ceri să ne trimită de două
ori mai multe orhidee decât i-am comandat şi să fie cât mai puţine albe. De fapt, nu vreau albe deloc. E o zi frumoasă, Francis, şi Richmond e un loc foarte plăcut, altminteri nu te-aş trimite până acolo.
— Nici o problemă, domnule. La ce oră să mă întorc?
Dorian s-a uitat la Campbell.
— Alan, cât timp o să-ţi ia experienţa? l-a întrebat pe un ton calm, indiferent.
228
Prezenţa în cameră a unei a treia persoane părea să-i dea un curaj extraordinar. Campbell s-a încruntat şi şi-a muşcat buzele.
— Vreo cinci ore.
— Atunci, Francis, va fi destul timp dacă te întorci pe la şapte şi jumătate. Sau, stai puţin, pregăteşte-mi lucrurile de îmbrăcat şi poţi să-ţi iei seara liberă. Nu cinez acasă, aşa că
n-o să am nevoie de dumneata.
— Mulţumesc, domnule, a răspuns omul ieşind din cameră.
— Şi acum, Alan, nu avem nici un moment de pierdut.
Ce grea e lada asta! Ţi-o duc eu. Tu ia celelalte lucruri.
Vorbea repede, pe un ton autoritar. Campbell se simţea dominat de el. Au ieşit împreună din cameră.
Când au ajuns pe ultimul palier, Dorian şi-a scos cheia şi a descuiat uşa. Apoi s-a oprit şi o expresie tulburată i-a întu -
necat ochii. S-a cutremurat.
— Alan, nu cred că pot să intru, a bolborosit.
— Nu mă interesează. Nu ţi-am solicitat prezenţa, i-a răspuns Campbell cu răceală.
Dorian a deschis uşa pe jumătate. În acel moment a zărit chipul din tablou hlizindu-se batjocoritor în lumina soarelui.
În faţa tabloului, pe podea, zăcea draperia pe care o smulsese de pe el. Şi-a adus aminte că, în urmă cu o seară, uitase, pen -
tru prima oară în viaţă, să ascundă pânza fatală; era pe punc -
tul de a se repezi la tablou, când s-a retras în spate, cuprins de un tremur.
