mente, a distruge un cadavru trebuie să fie mult mai puţin odios decât ceea ce obişnuieşti tu să faci. Şi, ia seama, e unica probă împotriva mea. Dacă va fi descoperită, sunt pierdut, şi cu certitudine va fi descoperită dacă nu mă ajuţi tu.
— Nu doresc câtuşi de puţin să te ajut. Uiţi că sunt indi -
ferent la întreaga poveste. Nu are nici o legătură cu mine.
— Alan, te implor. Gândeşte-te în ce stare sunt. Puţin înainte de sosirea ta, aproape că am leşinat de spaimă. Poate că ai să cunoşti şi tu spaima într-o bună zi. Nu! Nu te gândi la aşa ceva. Priveşte chestiunea din punct de vedere ştiinţific.
Nu te interesezi niciodată de unde provin morţii pe care faci experimente. Nu te interesează nici acum. Şi aşa ţi-am spus prea multe. Te conjur s-o faci. Am fost cândva prieteni, Alan.
— Nu vorbi de vremurile acelea, Dorian. Au murit.
— Uneori morţii dăinuie. Omul acela de sus nu o să plece.
Şade la masă, cu capul încovoiat şi braţele întinse. Alan, Alan, 225
dacă nu-mi vii în ajutor, sunt ruinat. O să mă spânzure, Alan.
Nu înţelegi? O să mă spânzure pentru ce-am săvârşit.
— N-are nici un rost să prelungim scena asta. Refuz cate -
goric. E o nebunie din partea ta să-mi ceri aşa ceva.
— Refuzi?
— Da.
— Te conjur, Alan.
— Inutil.
În ochii lui Dorian Gray s-a reaprins aceeaşi licărire de milă. Pe urmă a întins mâna, a luat o foaie de hârtie şi a scris ceva pe ea. A recitit de două ori ce scrisese, a împăturit cu grijă
hârtia şi i-a împins-o peste masă. Apoi s-a ridicat şi s-a dus la fereastră.
Campbell l-a privit surprins, pe urmă a luat hârtia şi a despăturit-o. Când a citit-o, faţa i-a devenit lividă şi s-a pră -
buşit în scaun. L-a năpădit un val de greaţă. Avea senzaţia că inima îi bate a moarte în golul unui hău.
După câteva minute de tăcere împietrită, Dorian a venit în spatele lui şi i-a pus mâna pe umăr.
— Alan, îmi pare foarte rău pentru tine, a murmurat, dar nu-mi laşi alternativă. Am şi redactat o scrisoare. Uite-o.
Vezi adresa. Dacă nu mă ajuţi, o expediez. Ştii bine care va fi rezultatul. Dar ai să mă ajuţi. Acum ţi-ar fi imposibil să mă
refuzi. Am încercat să te cruţ. Cred că recunoşti. Dar ai fost neînduplecat, dur, agresiv. M-ai tratat cum nimeni nu a în -
drăznit vreodată să mă trateze – în orice caz nici un om aflat încă în viaţă. Acum, eu dictez condiţiile.
Campbell şi-a îngropat faţa în mâini şi un tremur i-a zgâl ţâit trupul.
— Da, Alan, e rândul meu să dictez condiţiile. Le cunoşti.
Treaba e foarte simplă. Haide, nu-ţi induce singur starea asta febrilă! Lucrul trebuie făcut. Înfruntă-l şi fă-l!
226
Campbell a scos un geamăt adânc şi s-a lăsat iar zgâlţâit de tremur. Ticăitul ceasului de pe consola căminului părea să dividă timpul în atomi de agonie, separaţi, fiecare dintre ei fiind prea complex pentru a putea fi suportat. Avea senzaţia că un cerc de fier i se strânge treptat în jurul frunţii, de parcă
dizgraţia cu care fusese ameninţat coborâse asupră-i. Mâna de pe umărul lui îl strivea ca o mână de plumb. Era de neîn -
durat. Simţea că îl zdrobeşte.
— Haide, Alan, trebuie să te hotărăşti imediat.
— Nu pot s-o fac, a rostit maşinal, ca şi cum cuvintele ar fi putut schimba lucrurile.
— Trebuie! N-ai de ales. Nu tărăgăna.
A şovăit o clipă.
— E vreo sobă în camera de sus?
— Da, e o sobă cu gaz, căptuşită cu azbest.
— Trebuie să mă duc acasă să-mi iau nişte scule din laborator.
— Nu, Alan, nu părăseşti casa asta. Scrie pe o bucată de hârtie tot ce-ţi trebuie şi valetul meu o să ia o trăsură şi o să-ţi aducă tot ce ai nevoie.
