— De ce-mi pui întrebarea asta, Harry?

— Dragul meu, a replicat Lordul Henry, înălţându-şi, mirat, sprâncenele, te-am întrebat pentru că m-am gândit că

poate o să-mi dai un răspuns. Asta-i tot. Duminica trecută

am trecut prin Park şi lângă Marble Arch se strânsese o mică

gloată de oameni jerpeliţi, care-l ascultau pe un vulgar predicator de stradă. Când am trecut pe lângă ei l-am auzit pe om răcnind către public întrebarea pe care ţi-am pus-o 1 Hamlet, act IV, scena 7, Opere, trad. Leon Leviţchi şi Dan Du -

ţescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1986.

278

eu. Am găsit-o cam dramatică. Londra e bogată în efecte de genul ăsta. O duminică umedă, un predicator creştin necio -

plit, într-o haină de ploaie, un cerc de feţe bolnăvicios de palide, sub un acoperiş denivelat de umbrele care picură, şi o frază admirabilă lansată în vânt de o voce stridentă, iste -

rică – era o întrebare foarte bună în felul ei, foarte sugestivă.

M-am gândit să-i spun profetului că arta are un suflet, dar că el nu are. Mi-e teamă însă că nu m-ar fi înţeles.

— Nu, Harry. Sufletul are o teribilă realitate. Poate fi cum -

părat şi vândut, scos la mezat. Poate fi otrăvit sau perfecţionat.

În fiecare dintre noi există un suflet. Ştiu.

— Eşti chiar atât de sigur de lucrul ăsta, Dorian?

— Foarte sigur.

— Ah! Atunci e vorba de o iluzie. Lucrurile de care eşti absolut sigur nu sunt niciodată adevărate. Asta e fatalitatea credinţei şi lecţia iubirii romantice. Ce solemn eşti! Nu mai fi atât de serios. Ce te interesează pe tine, sau pe mine, su -

perstiţiile erei noastre? Nu, dragă: noi am renunţat să mai credem în suflet. Cântă-mi ceva. Cântă-mi o nocturnă, Do -

rian, şi în timp ce cânţi, spune-mi cu voce scăzută cum ţi-ai păstrat tinereţea. Probabil că deţii tu un secret. Eu sunt doar cu zece ani mai în vârstă decât tine şi arăt ridat, uzat şi îngălbenit. Tu însă eşti minunat, Dorian. Parcă niciodată

n-ai arătat mai fermecător ca în seara asta. Îmi aduci aminte de ziua în care te-am văzut pentru prima oară. Erai cam obraznic, foarte timid şi absolut extraordinar. Te-ai schimbat, bineînţeles, dar nu ca înfăţişare. Aş vrea să-mi încredinţezi secretul tău. Aş face orice ca să-mi recapăt tinereţea, orice în afară de exerciţii fizice, de sculatul devreme dimineaţa şi de a deveni respectabil. Tinereţea! Nimic nu se compară cu ti -

nereţea. E absurd să vorbeşti despre ignoranţa tinerilor. Sin -

gurii oameni ale căror păreri le ascult acum cu respect sunt 279

cei mult mai tineri decât mine. Se pare că mi-au luat-o înainte.

Viaţa le-a revelat lor cea mai recentă minune a ei. În ce-i priveşte pe vârstnici, eu îi contrazic întotdeauna. Din prin -

cipiu. Dacă le ceri o părere asupra ceva care s-a petrecut ieri, îţi servesc solemn părerile la modă în 1820, când se purtau gulere înalte şi ţepene, oamenii credeau în orice şi nu ştiau absolut nimic. Ce frumoasă e piesa asta pe care o cânţi! Mă

întreb dacă Chopin a compus-o în Majorca, acolo unde marea plângea în jurul vilei lui şi spuma sărată îi bătea în geam. E încântător de romantică. Ce binecuvântare că ni s-a lăsat măcar o singură artă care nu e imitativă! Nu te opri!

În seara asta doresc muzică. Am impresia că tu eşti tânărul Apollo şi eu sunt Marsias1 care te ascultă. Am şi eu supărări ale mele, Dorian, pe care nici măcar tu nu le cunoşti. Tra -

gedia bătrâneţii nu constă în faptul că eşti bătrân, ci în cel că eşti tânăr. Uneori sunt uluit de propria mea sinceritate.

Ah, Dorian, ce fericit eşti tu! Ce viaţă minunată ai avut! Ai băut din toate cupele până la fund. Ai strivit strugurii de cerul gurii tale. Nimic nu ţi-a rămas ascuns. Şi pentru tine nimic nu a însemnat mai mult decât sunetul unei muzici. Nu te-a ştirbit. Ai rămas acelaşi…

— Nu sunt acelaşi, Harry.

— Ba da, eşti acelaşi. Mă întreb cum va arăta restul vieţii tale. Nu-l strica prin renunţări. În momentul de faţă eşti per fect.

Nu deveni incomplet. Acum eşti fără cusur. N-are rost să

negi din cap, ştii bine că aşa eşti. Şi, Dorian, nu te amăgi singur. Viaţa nu-i guvernată de voinţă sau de intenţii. Viaţa e o chestiune de nervi şi de fibre şi de celule lente în care îşi face ascunziş spiritul, iar pasiunile îşi deapănă visele. E posibil ca tu să te crezi în siguranţă şi să te consideri puternic. Dar 1 Cântăreţ din fluier care l-a provocat pe Apollo la o întrecere de muzică.

280

un anumit colorit al unei încăperi sau cerul unei dimineţi, un anumit parfum care ţi-a fost drag cândva şi îţi trezeşte amintiri gingaşe, un vers dintr-un poem uitat pe care l-ai întâlnit din nou, o cadenţă dintr-o muzică pe care ai încetat să o mai cânţi – da, Dorian, de asemenea frânturi depind vieţile noastre. Browning scria undeva despre lucrurile astea, iar propriile noastre simţuri continuă să le imagineze. Sunt momente în care mireasma de liliac alb mă străbate subit şi trebuie să retrăiesc cea mai ciudată lună din viaţa mea. Aş

vrea să schimb locul cu tine, Dorian. Oamenii ne-au blamat pe amândoi, totuşi pe tine te-au adorat întotdeauna şi întotdeauna te vor adora. Tu eşti tipul de om pe care-l caută

epoca noastră, şi pe care se teme că l-a găsit. Sunt atât de bucuros că tu n-ai făcut niciodată nimic, n-ai sculptat niciodată o statuie, n-ai pictat un tablou, n-ai produs nimic în afară de propria-ţi persoană. Viaţa a fost arta ta. Te-ai transpus pe muzică. Zilele tale sunt sonetele tale.

Dorian s-a ridicat de la pian şi şi-a trecut mâna prin păr.

— Da, viaţa a fost minunată, a murmurat, dar nu mai am de gând să duc aceeaşi viaţă, Harry. Şi nu trebuie să spui lucrurile astea extravagante despre mine. Tu nu cunoşti totul despre mine. Cred că, dacă ai cunoaşte, şi tu mi-ai întoarce spatele. Râzi. Nu râde!

— De ce te-ai întrerupt din cântat, Dorian? Întoarce-te la pian şi dăruieşte-mi încă o dată nocturna. Priveşte la luna imensă, de culoarea mierii, care atârnă în aerul nopţii. Şi ea aşteaptă să o farmeci şi, dacă ai să cânţi, o să vină mai aproape de pământ. Nu vrei? Atunci hai să mergem la club. A fost o seară încântătoare şi trebuie să o încheiem încântător. E

cineva la clubul White care doreşte grozav să te cunoască –

tânărul Lord Poole, fiul mai mare al lui Bournemouth. Ţi-a şi copiat cravatele şi m-a implorat să ţi-l prezint. E adorabil şi îmi aminteşte de tine.

281

— Sper că nu, a replicat Dorian cu tristeţe. Dar în seara asta sunt obosit, Harry. N-o să merg la club. E aproape unsprezece şi vreau să mă culc devreme.

— Mai stai. Nu ai cântat niciodată atât de frumos ca în seara asta. A fost ceva miraculos în tuşeul tău. Ai fost mai expresiv ca oricând.

— Pentru că am de gând să devin un om bun, a răspuns Dorian zâmbind. M-am şi schimbat în oarecare măsură.

— Pentru mine nu te poţi schimba, Dorian. Tu şi cu mine vom fi întotdeauna prieteni.

— Şi totuşi tu m-ai otrăvit odată cu o carte. N-am să ţi-o iert niciodată. Harry, promite-mi că nu mai împrumuţi car -

tea aceea nimănui, niciodată. Face mult rău.

— Băiete dragă, chiar începi s-o faci pe moralistul. În curând ai să te alături convertiţilor sau revivaliştilor1, pro -