povăduind şi speriindu-i pe oameni cu toate păcatele de care tu te-ai plictisit. Eşti mult prea fermecător ca să cazi în aşa ceva. Şi apoi nu are nici un sens. Tu şi cu mine suntem ceea ce suntem şi vom fi ceea ce vom fi. Cât despre actul de a fi otrăvit de o carte, nu există aşa ceva. Arta nu are nici o in -

fluenţă asupra acţiunii. Arta anihilează dorinţa de a acţiona.

E superb de sterilă. Cărţile pe care lumea le numeşte imorale sunt cărţile care arată lumii propria ei ruşinoasă disoluţie.

Asta-i tot. Dar nu o să ne apucăm acum să discutăm litera -

tură. Vino mâine pe aici. La ora unsprezece vreau să călăresc.

Am putea călări împreună şi după aceea te duc la dejun la Lady Branksome. E o femeie foarte plăcută şi doreşte să te consulte în legătură cu nişte tapiserii pe care vrea să le cum -

pere. Te rog să vii. Sau preferi să dejunăm cu mica noastră

ducesă? Mi-a spus că nu te-a mai văzut de mult. Te-ai plictisit cumva de Gladys? Mi-am închipuit că aşa se va întâmpla.

1 Mişcare ce milita pentru reactivarea artei gotice şi a misticismului.

282

Limba ei de femeie deşteaptă te calcă pe nervi. Mă rog, în orice caz, să fii mâine la unsprezece aici.

— Trebuie neapărat să vin, Harry?

— Desigur. E splendid acum în Park. Nu cred că am mai văzut atâta liliac din anul când te-am cunoscut pe tine.

— Bine. Am să fiu aici la orele unsprezece. Noapte bună, Harry.

Când a ajuns la uşă, a ezitat o clipă, ca şi cum ar mai fi avut ceva de spus. Pe urmă a oftat şi a ieşit.

Capitolul 20

Era o noapte frumoasă, atât de caldă încât şi-a dezbrăcat pardesiul şi l-a luat pe braţ, apoi a renunţat şi la fularul de mătase albă pe care-l purta în jurul gâtului. Când se îndrepta spre casă, fumând o ţigară, doi tineri, în ţinută de seară, au trecut pe lângă el. L-a auzit pe unul din ei şoptindu-i ce lui -

lalt: „Ăsta-i Dorian Gray“.

Şi-a adus aminte cât de încântat era când lumea îl arăta, se holba la el sau vorbea despre el. Acum însă, se săturase să-şi tot audă numele. Jumătate din farmecul satului, pe care îl vizitase atât de des în ultima vreme, consta în faptul că

nimeni nu ştia cine e. Fetei pe care o ademenise să-l iu bească

îi spusese în repetate rânduri că e sărac, şi ea îl crezuse. O dată

îi mărturisise că e un păcătos şi ea izbucnise în râs şi-i răspun -

sese că păcătoşii sunt întotdeauna foarte bătrâni şi foarte urâţi. Ce râs avea fata aceea! Ca un sturz cântător. Şi ce dră -

gălaşă era în rochiile ei de pânză şi pălăriile cu boruri mari.

Ea nu ştia, dar avea tot ce pierduse el.

Când a ajuns acasă, l-a găsit pe valet aşteptându-l. L-a trimis la culcare, apoi s-a târât pe o canapea din bibliotecă

şi a început să rememoreze unele din spusele Lordului Henry.

Să fie adevărat că nu te poţi schimba niciodată? Tânjea deseori după puritatea neprihănită a adolescenţei lui – ado -

lescenţa lui roz-albă, cum o definise cândva Lordul Henry.

Ştia că se degradase, că îşi impregnase mintea cu desfrâuri 284

şi imaginaţia cu orori, ştia că avusese o influenţă nefastă

asupra altora şi că încercase o bucurie specială la gândul că

era cum era şi că dintre tinerii care au trecut prin viaţa lui, i-a adus la dezonoare tocmai pe cei mai luminoşi şi mai promiţători. Dar toate astea să fie ireversibile? Oare să nu mai existe nici o speranţă pentru el?

Ah! În ce moment infernal de trufie şi de patimă s-a rugat ca portretul să preia povara zilelor lui, iar el să păstreze splen -

doarea neîntinată a tinereţii veşnice. Toată prăbuşirea lui por -

nise de aici. Ar fi fost mult mai bine dacă fiecare păcat pe care l-a săvârşit ar fi atras după el pedeapsa sigură şi neîn târziată.

Pedepsirea aduce purificare. Nu: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre“, ci „Şi ne pedepseşte pentru greşelile noastre“, asta ar trebui să fie ruga omului către un Dumnezeu mai drept.

Oglinda curios sculptată, pe care i-o dăruise Lordul Henry cu atâţia ani în urmă, stătea acum pe masă şi amoraşii cu picioruşe albe râdeau în jurul ei, ca şi altădată. A luat-o, aşa cum făcuse în noaptea aceea de groază, când a observat pentru prima oară schimbările survenite în fatalul portret şi, cu ochii împânziţi de lacrimi, s-a privit în adâncurile ei şle fuite.

Cândva, cineva care l-a iubit profund, i-a scris o epistolă

demenţială care se încheia cu următoarele cuvinte de idola -

trie: „Lumea s-a schimbat pentru că tu eşti făurit din fildeş

şi din aur. Arcuirea buzelor tale rescrie istoria“. Frazele acestea i-au revenit în minte şi le-a repetat, iar şi iar, ca pentru sine.

După care a simţit că-şi urăşte propria frumuseţe şi, aruncând oglinda pe jos, a zdrobit-o sub călcâi, până n-au mai rămas decât aşchii de argint. Frumuseţea lui îl dusese la ruină, fru -

museţea şi tinereţea pentru care se rugase. Dacă n-ar fi existat aceste două elemente, viaţa lui ar fi fost fără pată. Frumuseţea lui nu fusese decât o mască, iar tinereţea o ironie. Ce e tine -

reţea? Un anotimp verde şi crud, un anotimp al capricii lor superficiale şi al gândurilor maladive. De ce a ţinut să-i poarte livreaua? Tinereţea îl năruise.

285

Mai bine să nu se gândească la trecut. Nimic nu putea schimba trecutul. Trebuia să se gândească la el şi la viitorul lui. James Vane era ascuns într-o groapă fără nume în cimi -

tirul din Selby. Alan Campbell se împuşcase într-o noapte în laboratorul lui, dar nu dezvăluise secretul pe care fusese forţat să-l afle. Agitaţia pricinuită de dispariţia lui Basil Hallward avea să se potolească în scurt timp. De pe acum se mai calmase. Deci era în absolută siguranţă. De altfel, moartea lui Basil Hallward nu-i apăsase prea mult conştiinţa.

Moartea vie a propriului său suflet îl tulbura cel mai mult.

Basil pictase portretul care i-a distrus viaţa. Nu-i putea ierta acest lucru. Portretul purta întreaga vină. Basil îi spusese nişte lucruri care nu puteau fi îndurate şi pe care, totuşi, le suportase cu răbdare. Omorul fusese, pur şi simplu, rodul unui moment de nebunie. Cât despre Alan Campbell, sinu -