ferenţa veseliei.

Deodată, dintr-o grămăjoară de ierburi uscate, aflată la vreo douăzeci de metri în faţa lor, a ţâşnit un iepure, cu urechi lungi şi drepte, negre în vârf, şi cu picioarele dindă -

răt opintindu-se agil. O zbughise spre un desiş de arini. Sir Geoffrey şi-a dus pe loc puşca la umăr, dar mişcările vietăţii aveau o graţie care l-a fermecat în chip straniu pe Dorian. A strigat pe loc:

— Nu-l împuşca, Geoffrey! Lasă-l să trăiască.

— Nu fi stupid, Dorian! a râs vânătorul şi, când iepurele dădea să sară în desiş, a tras. S-au auzit deodată două strigăte, 263

ţipătul de durere al iepurelui, care e răscolitor, şi un strigăt de om în agonie, care-i şi mai sfâşietor.

— Dumnezeule mare, am rănit un gonaş! a exclamat Sir Geoffrey. Ce idiot trebuie să fie omul ăsta să se aşeze tocmai în bătaia puştii. Opriţi tragerile! a strigat cât îl ţinea gura. A fost rănit un om.

Şeful paznicilor a venit alergând, cu un băţ în mână.

— Unde, domnule? Unde e? striga.

Focurile încetaseră pe întreaga linie.

— Aici, i-a răspuns furios Sir Geoffrey îndreptându-se în grabă spre pădure. De ce naiba nu-ţi ţii oamenii în spate?

Mi-a stricat tot cheful de vânătoare pe ziua de azi.

Dorian i-a urmărit în timp ce pătrundeau în desişul de arini, călcând în picioare hăţişurile şi dând la o parte ramurile copacilor. După câteva momente au reapărut, târând după

ei în soare un corp uman. S-a întors cu spatele, cuprins de groază. Avea impresia că nefericirea se ţinea după el, oriunde se ducea. L-a auzit pe Sir Geoffrey întrebând dacă omul e mort şi a auzit şi răspunsul afirmativ al paznicului. I s-a părut că păduricea s-a populat dintr-odată cu chipuri omeneşti.

Răsunau ropotul a miriade de paşi şi rumoare de voci. Un fazan impozant, cu pieptul de aramă, s-a înfoiat bătând din aripi prin crengile de deasupra capului său.

După câteva momente care, în starea lui de tulburare i s-au părut a fi ceasuri întregi de chin, a simţit o mână pe umăr.

A tresărit şi a privit în jur.

— Dorian, i s-a adresat Lordul Henry, cred că ar trebui să-i anunţ că partida de vânătoare încetează pentru ziua de azi.

— Aş vrea să înceteze pentru totdeauna, Harry, a răspuns cu voce amară. Întreaga întâmplare e odioasă şi crudă. Omul e… ?

Nu era în stare să-şi termine propoziţia.

— Mă tem că da. A primit întreaga şarjă în piept. Probabil că a murit pe loc. Hai să mergem acasă.

264

Au înaintat unul lângă celălalt, în direcţia şoselei, vreo cincizeci de metri, fără să-şi vorbească. La un moment dat, Dorian a întors capul spre Lordul Henry şi i-a spus oftând din greu:

— E semn rău, Harry, un semn foarte rău.

— Ce anume? A, te referi la accidentul ăsta, presupun.

Dragul meu, nu se poate face nimic. A fost vina omului. De ce s-a expus în bătaia puştii? Şi apoi, pe noi nu ne atinge cu nimic. E neplăcut pentru Geoffrey, desigur. Nu se cade să

tragi în gonaşi. Lumea o să comenteze că-i vorba de un ţintaş

aiurit. Ceea ce Geoffrey nu e; el trage foarte bine. Dar nu are nici un rost să mai discutăm despre chestiunea asta.

Dorian a clătinat din cap.

— E un semn rău, Harry. Simt că urmează să se întâmple ceva îngrozitor unuia dintre noi. Poate că mie, a adăugat, tre -

cându-şi mâna peste ochi, cu un gest îndurerat.

Omul mai în vârstă a râs.

— Singurul lucru îngrozitor din lume este l’ennui 1. Ăsta-i singurul păcat pentru care nu există iertare. Dar noi nu suntem ameninţaţi să trecem prin el, decât dacă toţi ai noştri o să discute la cină numai despre chestia asta. Va trebui să-i avertizez că e un subiect tabu. Cât despre semne rele, nu există aşa ceva. Destinul nu ne trimite soli. E prea înţelept sau prea hain ca să ne transmită avertismente. Şi apoi, ce naiba ţi s-ar putea întâmpla ţie, Dorian? Ai tot ce-şi poate dori un om pe lume. Nu cred să existe cineva care n-ar fi fericit să facă schimb de locuri cu tine.

— Nu cred să existe cineva cu care n-aş fi eu fericit să

schimb locul, Harry. Nu râde. Îţi spun adevărul. Ţăranul ăsta nenorocit care a murit acum e mai fericit decât mine. Nu mi-e frică de moarte. Aşteptarea morţii mă sperie. Aripile ei sinistre par să fâlfâie în aerul de plumb din jurul meu.

1 Plictiseala (fr.).

265

Dumnezeule! Nu vezi un om care se mişcă acolo, îndărătul copacilor, urmărindu-mă, aşteptându-mă?

Lordul Henry s-a uitat în direcţia indicată de mâna tremu -

rândă, înmănuşată.

— Ba da, a răspuns zâmbind. Îl văd pe grădinar aşteptân -

du-te. Presupun că vrea să te întrebe ce flori doreşti să aran -

jeze pe masă în seara asta. Ai devenit absurd de nervos, dragă.

Când ne întoarcem în oraş, va trebui să-l consulţi pe medi -

cul meu.

Dorian a suspinat uşurat când l-a văzut pe grădinar apro -

piindu-se. Omul şi-a dus un deget la pălărie, s-a uitat o clipă

la Lordul Henry, apoi a scos din buzunar o scrisoare pe care i-a dat-o stăpânului său.

— Înălţimea Sa a spus să aştept răspunsul, a mormăit el.

Dorian şi-a vârât scrisoarea în buzunar.