ferenţa veseliei.
Deodată, dintr-o grămăjoară de ierburi uscate, aflată la vreo douăzeci de metri în faţa lor, a ţâşnit un iepure, cu urechi lungi şi drepte, negre în vârf, şi cu picioarele dindă -
răt opintindu-se agil. O zbughise spre un desiş de arini. Sir Geoffrey şi-a dus pe loc puşca la umăr, dar mişcările vietăţii aveau o graţie care l-a fermecat în chip straniu pe Dorian. A strigat pe loc:
— Nu-l împuşca, Geoffrey! Lasă-l să trăiască.
— Nu fi stupid, Dorian! a râs vânătorul şi, când iepurele dădea să sară în desiş, a tras. S-au auzit deodată două strigăte, 263
ţipătul de durere al iepurelui, care e răscolitor, şi un strigăt de om în agonie, care-i şi mai sfâşietor.
— Dumnezeule mare, am rănit un gonaş! a exclamat Sir Geoffrey. Ce idiot trebuie să fie omul ăsta să se aşeze tocmai în bătaia puştii. Opriţi tragerile! a strigat cât îl ţinea gura. A fost rănit un om.
Şeful paznicilor a venit alergând, cu un băţ în mână.
— Unde, domnule? Unde e? striga.
Focurile încetaseră pe întreaga linie.
— Aici, i-a răspuns furios Sir Geoffrey îndreptându-se în grabă spre pădure. De ce naiba nu-ţi ţii oamenii în spate?
Mi-a stricat tot cheful de vânătoare pe ziua de azi.
Dorian i-a urmărit în timp ce pătrundeau în desişul de arini, călcând în picioare hăţişurile şi dând la o parte ramurile copacilor. După câteva momente au reapărut, târând după
ei în soare un corp uman. S-a întors cu spatele, cuprins de groază. Avea impresia că nefericirea se ţinea după el, oriunde se ducea. L-a auzit pe Sir Geoffrey întrebând dacă omul e mort şi a auzit şi răspunsul afirmativ al paznicului. I s-a părut că păduricea s-a populat dintr-odată cu chipuri omeneşti.
Răsunau ropotul a miriade de paşi şi rumoare de voci. Un fazan impozant, cu pieptul de aramă, s-a înfoiat bătând din aripi prin crengile de deasupra capului său.
După câteva momente care, în starea lui de tulburare i s-au părut a fi ceasuri întregi de chin, a simţit o mână pe umăr.
A tresărit şi a privit în jur.
— Dorian, i s-a adresat Lordul Henry, cred că ar trebui să-i anunţ că partida de vânătoare încetează pentru ziua de azi.
— Aş vrea să înceteze pentru totdeauna, Harry, a răspuns cu voce amară. Întreaga întâmplare e odioasă şi crudă. Omul e… ?
Nu era în stare să-şi termine propoziţia.
— Mă tem că da. A primit întreaga şarjă în piept. Probabil că a murit pe loc. Hai să mergem acasă.
264
Au înaintat unul lângă celălalt, în direcţia şoselei, vreo cincizeci de metri, fără să-şi vorbească. La un moment dat, Dorian a întors capul spre Lordul Henry şi i-a spus oftând din greu:
— E semn rău, Harry, un semn foarte rău.
— Ce anume? A, te referi la accidentul ăsta, presupun.
Dragul meu, nu se poate face nimic. A fost vina omului. De ce s-a expus în bătaia puştii? Şi apoi, pe noi nu ne atinge cu nimic. E neplăcut pentru Geoffrey, desigur. Nu se cade să
tragi în gonaşi. Lumea o să comenteze că-i vorba de un ţintaş
aiurit. Ceea ce Geoffrey nu e; el trage foarte bine. Dar nu are nici un rost să mai discutăm despre chestiunea asta.
Dorian a clătinat din cap.
— E un semn rău, Harry. Simt că urmează să se întâmple ceva îngrozitor unuia dintre noi. Poate că mie, a adăugat, tre -
cându-şi mâna peste ochi, cu un gest îndurerat.
Omul mai în vârstă a râs.
— Singurul lucru îngrozitor din lume este l’ennui 1. Ăsta-i singurul păcat pentru care nu există iertare. Dar noi nu suntem ameninţaţi să trecem prin el, decât dacă toţi ai noştri o să discute la cină numai despre chestia asta. Va trebui să-i avertizez că e un subiect tabu. Cât despre semne rele, nu există aşa ceva. Destinul nu ne trimite soli. E prea înţelept sau prea hain ca să ne transmită avertismente. Şi apoi, ce naiba ţi s-ar putea întâmpla ţie, Dorian? Ai tot ce-şi poate dori un om pe lume. Nu cred să existe cineva care n-ar fi fericit să facă schimb de locuri cu tine.
— Nu cred să existe cineva cu care n-aş fi eu fericit să
schimb locul, Harry. Nu râde. Îţi spun adevărul. Ţăranul ăsta nenorocit care a murit acum e mai fericit decât mine. Nu mi-e frică de moarte. Aşteptarea morţii mă sperie. Aripile ei sinistre par să fâlfâie în aerul de plumb din jurul meu.
1 Plictiseala (fr.).
265
Dumnezeule! Nu vezi un om care se mişcă acolo, îndărătul copacilor, urmărindu-mă, aşteptându-mă?
Lordul Henry s-a uitat în direcţia indicată de mâna tremu -
rândă, înmănuşată.
— Ba da, a răspuns zâmbind. Îl văd pe grădinar aşteptân -
du-te. Presupun că vrea să te întrebe ce flori doreşti să aran -
jeze pe masă în seara asta. Ai devenit absurd de nervos, dragă.
Când ne întoarcem în oraş, va trebui să-l consulţi pe medi -
cul meu.
Dorian a suspinat uşurat când l-a văzut pe grădinar apro -
piindu-se. Omul şi-a dus un deget la pălărie, s-a uitat o clipă
la Lordul Henry, apoi a scos din buzunar o scrisoare pe care i-a dat-o stăpânului său.
— Înălţimea Sa a spus să aştept răspunsul, a mormăit el.
Dorian şi-a vârât scrisoarea în buzunar.