ceva din splendoarea albastrului lor, curbele nobile ale nărilor cizelate şi ale gâtului semeţ încă nu dispăruseră cu totul. Da, era însuşi Dorian. Dar cine comisese asemenea grozăvie? Părea totuşi să recunoască propria tuşă de penel şi rama elaborată
pe care o proiectase chiar el. Era o idee absolut incredibilă, totuşi l-a cuprins spaima. A înşfăcat lumânarea şi a ţinut-o în faţa tabloului. În colţul din stânga era numele lui trasat în litere prelungi de un roşu-aprins.
Dar totul era o parodie, o satiră infamă, defăimătoare. El nu pictase niciodată aşa ceva. Şi totuşi, era propria lui pictură.
Ştia acest lucru şi simţea că sângele i se preschimbă pe dată
din văpăi în valuri de gheaţă. Pictura lui! Ce puteau să în -
semne toate astea? De ce s-a descompus? S-a întors şi s-a uitat la Dorian Gray cu ochi de om bolnav. Gura îi zvâcnea, dar 209
limba arsă nu putea articula nici un cuvânt. Şi-a trecut mâna peste frunte. Era udă de broboane de sudoare.
Tânărul stătea rezemat de poliţa căminului şi îl urmărea cu expresia aceea curioasă a spectatorului absorbit de o piesă
interpretată de un mare artist. Expresie lipsită şi de o reală
suferinţă sau de o reală bucurie. Îl urmărea, pur şi simplu, cu interesul spectatorului, poate cu un licăr de triumf în ochi.
Îşi scosese floarea de la butonieră şi o mirosea, sau se prefăcea că o miroase.
— Ce înseamnă asta? a strigat Hallward în cele din urmă.
Propria lui voce îi suna în urechi stridentă şi străină.
— Cu ani în urmă, când eram un băieţandru, a început să vorbească Dorian Gray strivind floarea în mână, m-ai cu -
noscut, m-ai măgulit şi m-ai învăţat să fiu vanitos în legătură
cu înfăţişarea mea. Într-o zi m-ai prezentat unui prieten de-al tău care mi-a explicat toate minunăţiile tinereţii, iar tu mi-ai terminat portretul care mi-a dezvăluit minunăţiile frumuseţii.
Într-un moment de nebunie, pe care nici azi nu ştiu dacă îl regret sau nu, mi-am exprimat o dorinţă, pe care ai putea s-o numeşti rugă.
— Îmi aduc aminte! Ah, cât de viu îmi amintesc! Nu! Ase -
menea lucru e imposibil. Camera e umedă. A pătruns mu ce -
gaiul în pânză. Vopselele pe care le-am folosit or fi avut cine ştie ce otravă minerală în ele. Îţi spun eu că lucrul e imposibil.
— Ah, ce e imposibil? a murmurat tânărul ducându-se la fereastră şi lipindu-şi fruntea de sticla rece, pătată de ceaţă.
— Mi-ai spus că ai distrus portretul.
— N-a fost aşa. Portretul m-a distrus pe mine.
— Nu cred că e pictura mea.
— Nu-ţi recunoşti în el idealul? a întrebat Dorian cu amărăciune.
— Idealul meu, cum îl numeşti tu…
— Cum l-ai numit tu.
210
— În idealul meu nu exista nimic rău, nimic ruşinos. Tu ai fost pentru mine un astfel de ideal, cum n-am să mai întâl -
nesc niciodată. Aici ai un chip de satir.
— Este chipul sufletului meu.
— Isuse! Ce am adorat eu! Are ochi de diavol.
— Fiecare dintre noi poartă în el Paradisul şi Infernul, Basil, a strigat Dorian cu un sălbatic gest de disperare.
Hallward s-a întors din nou la portret şi l-a privit.
— Dumnezeule, dacă e adevărat, a exclamat el, asta-i ce-ai făcut din viaţa ta! Vai de mine, eşti chiar mai ticălos decât îşi închipuie cei care te vorbesc de rău.
A ridicat lumina în faţa pânzei şi a examinat-o cu atenţie.
Suprafaţa tabloului era neatinsă, aşa cum o lăsase el. Se pare că dinăuntru izvorâseră putrefacţia şi oroarea. Printr-o ciu -
dată convulsie lăuntrică, lepra păcatului îl mânca bucată cu bucată. Putrezirea unui cadavru într-o groapă jilavă e mai puţin înfricoşătoare.
Mâna îi tremura şi lumânarea a căzut pe podea, unde a rămas sfârâind. A stins-o călcând-o cu piciorul. Pe urmă s-a trântit pe scaunul şubred de lângă masă şi şi-a îngropat faţa în mâini.
— Dumnezeule, Dorian, ce lecţie! Ce îngrozitoare lecţie!
