zoaică. Anglomania e la mare modă pe acolo, acum. E o pros -
tie din partea francezilor, nu găseşti? Dar, ştii, nu era un valet rău. Nu mi-a fost niciodată simpatic, dar n-am avut motive să mă plâng de el. Mi-era realmente foarte devotat şi părea extrem de necăjit când a plecat. Mai ia un pahar de coniac cu sifon. Sau preferi un hock-and-seltzer 1? Eu iau întot -
deauna un hock-and-seltzer. Trebuie să mai am ceva în ca -
mera de alături.
— Mulţumesc, nu mai vreau, a răspuns pictorul dezbră -
cându-şi paltonul şi pălăria şi aruncându-le peste geanta pe care o pusese într-un colţ. Şi acum, dragul meu, vreau să am o discuţie serioasă cu tine. Nu te încrunta. Nu-mi îngreuna situaţia.
— Despre ce-i vorba? a întrebat Dorian pe un ton arţăgos, trântindu-se pe o canapea. Sper că nu despre mine. În seara asta sunt plictisit de mine însumi. Aş vrea să fiu altcineva.
— E despre tine, i-a răspuns Hallward cu vocea lui gravă, adâncă, şi trebuie să-ţi spun ce am de spus. Nu o să te reţin mai mult de o jumătate de oră.
Dorian a oftat şi şi-a aprins o ţigară.
— O jumătate de oră! a murmurat.
— Nu-ţi cer prea mult, Dorian, şi o fac numai de dragul tău. Consider că trebuie să ştii că în Londra circulă cele mai oribile poveşti despre tine.
— Nu vreau să ştiu nimic. Îmi plac scandalurile când e vorba de alţii, dar scandalurile legate de persoana mea nu mă
interesează. Sunt lipsite de şarmul noutăţii.
1 Vin de Rin cu apă minerală.
201
— Trebuie să te intereseze, Dorian. Orice gentleman e interesat de bunul său renume. Doar nu vrei ca oamenii să
vorbească despre tine ca despre un ticălos, un om degradat.
Desigur, deţii rangul tău, şi averea ta şi tot felul de alte chestii.
Dar rangul şi averea nu înseamnă totul. Ţin să-ţi spun că eu nu cred nimic din zvonurile astea. Cel puţin atunci când te privesc nu le pot crede. Păcatul e ceva care se imprimă pe faţa omului. Nu poate fi camuflat. Oamenii vorbesc uneori despre vicii ascunse. Nu există aşa ceva. Dacă vreun nefericit e stăpâ -
nit de un viciu, lucrul acesta apare imediat în conturul gurii, în pleoapele căzute, chiar şi în forma mâinilor. Cineva – n-am să-i spun numele, dar e o persoană pe care o cunoşti – a venit anul trecut la mine cerându-mi să-i fac portretul. Nu-l văzu -
sem niciodată până atunci şi nu auzisem nimic despre el, deşi de atunci încolo am auzit prea multe. Mi-a oferit un preţ
extravagant. L-am refuzat. Avea în forma degetelor ceva ce-mi displăcea. Şi acum ştiu că am avut perfectă dreptate în ceea ce îmi închipuisem despre el. Duce o viaţă îngrozitoare. Dar tu, Dorian, cu figura ta pură, luminoasă, candidă, cu mira -
culoasa ta tinereţe neatinsă – nu, nu pot crede nimic rău despre tine. Şi totuşi te văd extrem de rar, şi acum nu mai treci deloc pe la atelier, iar când sunt departe de tine şi aud toate ororile pe care le spun oamenii în şoaptă despre tine, nu ştiu ce să mai cred. Dorian, un om de talia Ducelui de Berwick părăseşte salonul unui club când intri tu? De ce atâţia gen -
tlemeni londonezi refuză să vină la tine şi nu te invită la ei?
Erai cândva prieten bun cu Lordul Staveley. L-am întâlnit săptămâna trecută la un dineu. Din întâmplare, pe parcursul conversaţiei au fost menţionate miniaturile tale, pe care le-ai împrumutat expoziţiei de la Dudley. Staveley şi-a arcuit dispreţuitor buzele şi a declarat că e posibil să ai gusturi artis -
tice rafinate, dar că eşti un om pe care nici o tânără inocentă
nu ar trebui să-l cunoască şi nici o femeie castă nu ar trebui 202
să se afle în aceeaşi cameră cu el. I-am amintit că sunt un prie -
ten de-al tău şi l-am întrebat ce a vrut să spună. Mi-a explicat în faţa tuturor celorlalţi. A fost înfiorător. De ce prietenia ta le e fatală tinerilor care ţi se alătură? A fost băiatul acela nefericit din Corpul de Gardă care s-a sinucis. Erai bunul lui prieten. Pe urmă a fost Sir Henry Ashton, care a fost nevoit să părăsească Anglia din cauza numelui său compromis. Eraţi inseparabili. Ce să mai vorbim de Adrian Singleton şi de cumplitul lui sfârşit? Sau despre unicul fiu al Lordului Kent şi cariera lui? L-am întâlnit ieri pe tatăl lui în St. James’s Street.
Părea covârşit de ruşine şi de durere. Ce-i cu Ducele de Perth?
Ce fel de viaţă duce acum? Care gentleman s-ar mai apropia de el?
— Opreşte-te, Basil! Vorbeşti despre lucruri care-ţi sunt complet necunoscute, a intervenit Dorian Gray, muşcându-şi buzele şi cu o notă de infinit dispreţ în glas. M-ai întrebat de ce Berwick părăseşte camera când intru eu. Pentru că eu cunosc totul despre viaţa lui, nu pentru că el ar cunoaşte ceva despre viaţa mea. Cu sângele care curge în vinele lui, cum ar putea avea o reputaţie nepătată? M-ai întrebat despre Henry Ashton şi despre tânărul Perth. Crezi că de la mine au învăţat primul viciile şi cel de-al doilea desfrâul? Dacă prostănacul de fiu al lui Kent îşi alege nevasta de pe stradă, ce vină am eu? Dacă Adrian Singleton iscăleşte o cambie cu numele prie -
tenului său, eu sunt păzitorul lui? Ştiu bine cum trăncăneşte lumea în Anglia. Mic-burghezii fac mare caz de prejudecăţile lor morale la grosolanele lor mese de prânz, şi şuşotesc despre depravarea celor ce le sunt superiori, încercând să pretindă
că şi ei frecventează înalta societate şi sunt în relaţii amicale cu cei pe care îi calomniază. În ţara asta e de ajuns ca un om să posede distincţie şi minte pentru ca orice limbut de doi bani să-l defăimeze. Şi ce fel de viaţă duc oamenii aceia 203
care pozează în stâlpi ai moralităţii? Dragul meu, uiţi că
trăim în ţara natală a ipocriziei?
— Dorian, a strigat Hallward, nu asta-i problema! Anglia e rea, ştiu, şi societatea engleză calcă strâmb. Tocmai acesta e motivul pentru care doresc ca tu să urmezi drumul drept.
Şi nu l-ai urmat. Avem dreptul să judecăm un om după
efectul pe care-l are asupra prietenilor săi. Prietenii tăi par să fi pierdut orice simţ al onoarei, al compasiunii, al purităţii.
Le-ai inoculat nebunia plăcerii. Au decăzut la cel mai jos nivel. Tu i-ai împins acolo. Da, tu i-ai împins acolo şi totuşi poţi zâmbi, cum zâmbeşti acum. Şi lucrurile stau şi mai rău.
