— Vă rog să n-o faceţi, Lady Ruxton, a intervenit Lordul Henry. Moderaţia e o chestiune fatală. Noţiunea de suficient echivalează cu o masă sărăcăcioasă. Mai mult decât suficient echivalează cu un ospăţ.

Lady Ruxton s-a uitat curioasă la el.

— Lord Henry, trebuie să vii într-o după-masă la mine să-mi explici treaba asta. Pare o teorie fascinantă, a murmurat ea în timp ce ieşea din cameră.

— Domnilor, vă rog, nu pierdeţi prea mult timp cu dis -

cuţii despre politică sau despre scandaluri, li s-a adresat Lady 237

Narborough din uşă. Dacă vă ambalaţi, fiţi siguri că şi noi o să ne încăierăm sus.

Bărbaţii au râs, domnul Chapman s-a ridicat solemn de la coada mesei şi a trecut pe locul din capul ei. Şi Dorian Gray şi-a schimbat locul şi s-a mutat lângă Lordul Henry. Domnul Chapman a început să comenteze cu glas tare situaţia din Camera Comunelor. Râdea în hohote de adversarii lui poli -

tici. Cuvântul doctrinaire – cuvânt încărcat de teroare pentru minţile britanice – apărea mereu printre exploziile de râs.

Un prefix bazat pe o aliteraţie îi servea ca ornament oratoric.

Înălţa steagul britanic – Union Jack – pe înaltele culmi ale Gândirii. Stupiditatea ereditară a rasei – pe care el o numea jovial solidul bun-simţ englezesc – era înfăţişată drept bas -

tionul societăţii. Un zâmbet juca pe buzele Lordului Henry care s-a întors şi s-a uitat la Dorian.

— Te simţi mai bine, dragul meu? În timpul dineului nu erai în apele tale.

— Mă simt bine, Harry. Sunt obosit. Nimic altceva.

— Aseară ai fost fermecător. Mica ducesă nu mai poate după tine. Mi-a spus că vine la Selby.

— Mi-a promis să vină pe data de douăzeci.

— Va fi şi Monmouth acolo?

— Ah, da, Harry.

— Omul acesta mă plictiseşte de moarte, aproape la fel de mult cât o plictiseşte pe ea. E foarte deşteaptă, chiar prea deşteaptă pentru o femeie. Dar e lipsită de inefabilul farmec al slăbiciunii. Picioarele de lut fac ca aurul dintr-o imagine să fie valoros. Picioarele ei sunt foarte frumoase, dar nu sunt din lut. Picioare de porţelan alb dacă vrei. Au trecut prin foc, dar focul, ceea ce nu arde, oţeleşte. A avut o serie de experienţe.

— De cât timp e măritată? a întrebat Dorian.

— De o eternitate, aşa îmi spune ea. Dar după anuarul nobilimii, se pare că de zece ani. Dar zece ani alături de 238

Monmouth trebuie să fie o eternitate care a înghiţit timpul.

Cine mai vine?

— O, soţii Willoughby, Lordul Rugby cu soţia, gazda noas tră de astă seară, Geoffrey Clouston, grupul obişnuit.

L-am invitat şi pe Lordul Grotrian.

— Îmi place tipul. Mulţi nu-l plac, dar eu îl găsesc fer me -

cător. Compensează cusurul că uneori e supersclivisit prin faptul că întotdeauna e supercultivat. E un tip foarte modern.

— Nu ştiu sigur dacă va putea să vină, Harry. E posibil să trebuiască să plece cu tatăl lui la Monte Carlo.

— Ah, ce bătaie de cap sunt de obicei prietenii prietenilor!

Încearcă să-l faci să vină. Apropo, Dorian. Aseară ai plecat devreme. Înainte de unsprezece. Ce-ai făcut după aceea?

Te-ai dus direct acasă?

Dorian i-a aruncat o privire fugitivă şi s-a încruntat.

— Nu, Harry, am ajuns acasă pe la trei noaptea, i-a răs -

puns în cele din urmă.

— Ai fost la club?

— Da, i-a răspuns şi apoi şi-a muşcat buzele. Nu, am vrut să spun altceva. Nu am fost la club. Am umblat brambura.

Am uitat ce-am făcut… Ce curios eşti, Harry. Mereu vrei să ştii ce-au făcut alţii. Iar eu vreau mereu să uit ce-am făcut.

Am sosit acasă la două şi jumătate, dacă vrei să cunoşti ora exactă. Îmi uitasem cheile şi valetul meu a trebuit să-mi des -

chidă uşa. Dacă doreşti dovezi care să-mi susţină spusele, n-ai decât să-l întrebi.

Lordul Henry a înălţat din umeri.

— Dragul meu, crezi că-mi pasă? Haide să urcăm în salon.

Nu vreau sherry, mulţumesc domnule Chapman. Dorian, s-a petrecut ceva cu tine. Spune-mi despre ce-i vorba. În seara asta nu eşti tu.

— Nu mă lua în seamă, Harry. Sunt iritabil şi îmi ies lesne din fire. Trec mâine pe la tine să te văd, sau poate că

239

poimâine. Scuză-mă tu faţă de Lady Narborough. Nu urc în salon. Mă duc acasă. Trebuie să merg acasă.

— În ordine, Dorian. Îndrăznesc să sper că o să te văd mâine la ora ceaiului. Vine şi ducesa.

— O să încerc să vin, Harry, i-a promis în timp ce ieşea din cameră. În trăsura care-l ducea acasă şi-a dat seama că

spaima, pe care credea că o înăbuşise, îl copleşise din nou.

Întrebările întâmplătoare ale Lordului Henry îl făcuseră să-şi piardă pe moment stăpânirea de sine, or el se voia calm. Lu -

crurile periculoase trebuiau distruse. A tresărit. Îi repugna să

le atingă măcar.