otrăvire cu un coif şi o torţă aprinsă, cu o mănuşă brodată, cu un evantai împodobit cu pietre preţioase, cu o sferă aurită
şi un lanţ de chihlimbar. Dorian Gray fusese otrăvit printr-o carte. Existau momente când privea răul doar ca pe un mijloc prin care îşi putea realiza concepţia lui despre frumos.
1 Atalanta, membră a familiei Baglioni, care a guvernat oraşul Pe -
rugia între 1488 şi 1534.
198
Capitolul 12
Era în ziua de nouă noiembrie, ajunul zilei lui de naş tere –
împlinea treizeci şi opt de ani –, zi pe care avea s-o ţină minte mai târziu.
Se întorcea acasă pe la ora unsprezece de la cina pe care o luase la Lordul Henry, înfofolit în blănuri grele întrucât era o noapte rece şi pâcloasă. La colţul dintre Grosvenor Square şi South Audley Street, a trecut pe lângă el un bărbat care mergea foarte grăbit prin ceaţă, cu gulerul paltonului ridicat.
Ţinea în mână o geantă. Dorian l-a recunoscut pe dată. Basil Hallward. L-a străbătut un ciudat fior de teamă, fără să-şi dea seama din ce pricină. S-a făcut că nu-l recunoaşte, şi a mers cu pas iute înainte, în direcţia locuinţei lui.
Dar Hallward îl văzuse. Dorian l-a auzit oprindu-se din mers, apoi venind repede după el. În câteva momente i-a sim -
ţit mâna pe braţ.
— Dorian! Ce şansă extraordinară! De la ora nouă tot stau şi te aştept în biblioteca ta. Până la urmă mi s-a făcut milă
de valetul tău obosit, i-am spus să se ducă la culcare şi el m-a condus la ieşire. Mă pregătesc să iau trenul de miezul nopţii pentru o călătorie la Paris şi ţineam mult să te văd înainte de plecare. Când ai trecut pe lângă mine, am avut impresia că eşti tu, sau mai curând ţi-am recunoscut haina de blană.
Dar nu eram sigur. Nu m-ai recunoscut?
199
— În ceaţa asta, dragul meu Basil? Vai de mine, nu recu -
nosc nici Grosvenor Square. Cred că locuinţa mea e undeva pe aici, dar nu sunt sigur. Îmi pare rău că pleci, pentru că
nu te-am mai văzut de secole. Dar presupun că o să te întorci curând.
— Nu, plec din Anglia pe o perioadă de şase luni. Inten -
ţionez să închiriez un atelier la Paris şi să zac închis acolo până
termin o pictură amplă pe care o port în minte. Dar n-am venit ca să vorbesc despre mine. Uite c-am ajuns la uşa ta.
Dă-mi voie să intru o clipă. Trebuie să-ţi spun ceva.
— Aş fi încântat. Dar n-o să pierzi trenul? a răspuns moale Dorian Gray, în timp ce urca treptele şi descuia uşa.
Lumina felinarului lupta cu ceaţa şi Hallward şi-a consul -
tat ceasul.
— Am timp berechet, l-a asigurat el. Trenul pleacă la două -
sprezece şi un sfert şi acum e de-abia unsprezece. De fapt, când te-am întâlnit mă duceam la club, să te caut. Şi n-am să pierd timpul cu bagajele, pentru că mi-am şi expediat lu -
crurile grele. Mi-am luat cu mine, în geanta asta, strictul ne -
cesar, şi la gara Victoria ajung în douăzeci de minute.
Dorian l-a privit zâmbind. Ce manieră de a voiaja pentru un pictor la modă! O geantă Gladstone şi un palton de stofă
cu cordon!
— Intră odată, că îmi pătrunde ceaţa în casă şi, te rog, nu-mi vorbi despre lucruri serioase. Nimic nu-i serios în zilele noastre. Cel puţin nimic nu ar trebui să fie.
Hallward a clătinat din cap, urmându-l pe Dorian în biblio tecă. În şemineul uriaş duduia un luminos foc de lemne. Lămpile erau aprinse şi pe o măsuţă se găseau o lădiţă
olandeză de argint plină cu băuturi, câteva sifoane şi nişte pahare de cristal.
— După cum vezi, Dorian, valetul tău m-a făcut să mă
simt bine. Mi-a oferit tot ce mi-a dorit inima, inclusiv cele mai bune ţigări ale tale, cu capete aurite. Îmi place mai mult 200
decât franţuzul pe care l-ai avut înainte. Apropo, ce s-a ales de francezul acela?
Dorian a înălţat din umeri.
— Cred că s-a însurat cu servitoarea care o slujea pe Lady Radley şi a instalat-o la Paris în chip de croitoreasă engle -
