Se spune că pasiunea face să ţi se rotească gândurile în cerc.

Repetând mereu respingătoarea muşcare a buzelor, Dorian Gray a modelat şi a remodelat în minte acele subtile cuvinte legate de suflet şi de simţuri, până ce a descoperit în ele în -

treaga esenţă a stării lui, ceea ce a justificat, cu consim ţă -

mântul intelectului, patimi care, chiar şi fără justificare, i-ar fi dominat temperamentul. În creierul lui se transmitea din celulă în celulă un gând unic şi sălbatica dorinţă de viaţă, cea mai aprigă dintre toate poftele omului, care îi impulsiona fiecare nerv tremurător, fiecare fibră. Urâtul, pe care până

acum îl detestase pentru că dădea realitate lucrurilor, i-a deve -

nit acum drag tocmai din acest motiv. Urâtul era singura realitate. Încăierările mitocăneşti, cocinile infecte, violenţa nudă a vieţii dezordonate, chiar şi ticăloşia hoţilor şi a izgo -

niţilor erau mai vii, mai active, prin intensitatea impactului pe care-l aveau asupra lui, decât graţioasele forme ale artei şi decât umbrele visătoare ale cântului. De ele avea el acum nevoie ca să poată uita. În trei zile va fi liber.

Brusc, birjarul a oprit, cu o zgâlţâială, trăsura în capătul unei alei întunecoase. Deasupra acoperişurilor joase şi a coşurilor zimţate ale caselor se profilau catargele negre ale vapoarelor. Smocuri de ceaţă albă pluteau prin curţi ca nişte stafii ale pânzelor de vapor.

— Undeva pe aici, domnule, nu? l-a întrebat morocănos birjarul prin geamlâc.

Dorian a tresărit şi a privit în jur.

— Aici e bine, a răspuns şi a coborât în grabă, i-a dat omu -

lui suplimentul de plată promis şi s-a îndepărtat cu paşi rapizi în direcţia cheiului. Ici-acolo strălucea câte un felinar la pupa vreunui vas comercial. Lumina tremura şi se risipea 244

prin băltoace. O puternică strălucire roşie radia dinspre un vapor cu aburi în care se încărcau cărbuni, gata să iasă în larg.

Pavajul năclăit părea o haină de ploaie din cauciuc ud.

Dorian a cotit în grabă spre stânga, întorcând mereu capul ca să se asigure că nu e urmărit. După vreo şapte, opt minute s-a oprit în faţa unei case părăginite, înghesuită între două

fabrici mizere. La una din ferestrele de sus ardea o lumină. S-a oprit şi a ciocănit în uşă conform unui cod secret.

În scurt timp s-au auzit paşi pe coridor şi lanţul de la uşă

a fost ridicat. Aceasta s-a deschis încet şi Dorian a intrat fără

să-i adreseze un cuvânt creaturii chircite, diforme, care părea să se fi turtit în umbră când a trecut pe lângă ea. În capătul holului atârna o perdea verde, răpănoasă, care se umfla şi se legăna în pala de vânt care se strecurase din stradă la intrarea lui. A tras-o într-o parte şi a pătruns într-o încăpere lungă

şi joasă, care părea să fi fost cândva un salon de dans de ma -

hala. Becuri cu gaz agăţate pe pereţi aruncau jeturi de lumină

orbitoare, care se reflectau distorsionat în oglinzile pătate de muşte. Becurile erau înconjurate de nişte apărătoare din tablă ondulată, slinoasă, care apăreau ca discuri de lumină

pâlpâitoare. Podeaua era acoperită cu rumeguş gălbui, pre -

făcut pe alocuri în petice de noroi şi pătat de băuturi vărsate.

Lângă o mică sobă cu cărbuni făcuseră cerc nişte malaiezi care jucau ceva cu jetoane de os şi pălăvrăgeau scânteindu-şi dinţii albi. Într-un colţ, un marinar cu capul îngropat în braţe stătea trântit peste o masă, şi lângă barul ţipător vopsit care ocupa o latură întreagă a încăperii, şedeau două femei decă -

zute, râzând de un bătrân care-şi peria întruna mânecile pal -

tonului, cu o expresie de dezgust.

— Crede că l-au năpădit furnicile roşii, a glumit una când Dorian a trecut pe lângă ea. Bătrânul s-a uitat îngrozit la ea şi a început să scâncească.

245

În fundul încăperii era o scăriţă care ducea într-o cameră

întunecată. Când Dorian s-a repezit pe treptele şubrede, l-a şi întâmpinat mirosul greu de opiu. A inspirat adânc şi nă -

rile i-au vibrat de plăcere. Când a intrat, un tânăr cu păr galben lins, aplecat peste o lampă de la care îşi aprindea o pipă lungă, subţire, şi-a înălţat ochii spre el şi l-a salutat, şo -

văielnic, din cap.

— Adrian, eşti aici? a murmurat Dorian.

— Unde în altă parte aş putea să fiu? a răspuns tânărul cu indiferenţă. Nimeni din grup nu mai vorbeşte cu mine.

— Credeam că ai plecat din Anglia.

— Darlington n-are de gând să facă vreo mişcare. Fratele meu a achitat poliţa. Nici George nu mai vorbeşte cu mine…

Dar nu-mi pasă, a adăugat oftând. Atâta timp cât te poţi bu -

cura de asta de aici, n-ai nevoie de prieteni. Bănuiesc că am avut prea mulţi prieteni.

Dorian a tresăltat şi a privit în jur la vietăţile care zăceau în cele mai fantastice postúri pe saltelele răpciugoase. Picioa -

rele sucite, gurile căscate, ochii holbaţi, înceţoşaţi, îl fascinau.

Ştia bine în ce stranii paradisuri de suferinţă se găseau şi ce infernuri le insuflau taina unei noi bucurii. O duceau mai bine decât el. Pentru că el era prizonierul gândirii. Memoria, asemenea unei oribile maladii, îi măcina sufletul. Din când în când avea impresia că ochii lui Hallward se uită la el. Şi totuşi, nu putea rămâne aici. Prezenţa lui Adrian Singleton îl tulbura. Voia să se afle acolo unde nimeni nu ştia cine e.

Voia să evadeze din el însuşi.

— Mă duc în celălalt loc, a declarat după un timp.

— Pe chei?

— Da.

— Cu siguranţă c-ai s-o găseşti acolo pe mâţa aia sălbatică.

Ăştia de aici n-o mai primesc.

Dorian a dat din umeri.

246