pe masă, reliefa delicatele porţelanuri şi argintul cizelat al ser -

viciului de ceai. Ducesa oficia ritualul. Mâinile ei albe se mişcau elegant printre ceşti, şi buzele ei pline, roşii, zâmbeau la ceva ce-i şoptise Dorian. Lordul Henry zăcea tolănit într-un fotoliu de răchită acoperit cu o husă de mătase şi îi ur mărea.

Pe un divan de culoarea piersicii şedea Lady Narborough, pre -

fă cându-se a fi interesată de poliloghia ducelui despre ultimul gândac brazilian pe care-l adăugase la colecţia lui. Trei tineri îmbrăcaţi în smochinguri bine croite serveau doamnelor prăjiturile care însoţeau ceaiul. Grupul de invitaţi era alcătuit din douăsprezece persoane şi a doua zi urmau să mai sosească

şi alţi oaspeţi.

— Ce tot şuşotiţi acolo? a întrebat Lordul Henry, întinzân -

du-se ca să-şi pună ceaşca pe masă. Bănuiesc, Gladys, că Do -

rian ţi-a vorbit despre planul meu de a reboteza totul. E o idee încântătoare.

— Harry, eu nu vreau să fiu rebotezată, a replicat ducesa, privindu-l cu ochii ei superbi. Sunt perfect satisfăcută de 253

numele meu şi sunt convinsă că şi domnul Gray e satisfăcut de numele lui.

— Gladys dragă, nu v-aş schimba numele pentru nimic în lume. Amândouă sunt perfecte. Eu mă refeream în primul rând la flori. Ieri am tăiat o orhidee ca să mi-o pun la buto -

nieră. Era un specimen de o culoare admirabilă, stropită, la fel de ispititoare precum cele şapte păcate capitale. Într-un moment de nesăbuinţă l-am întrebat pe unul dintre grădinari ce nume avea floarea. M-a informat că era un exemplar de Robinsoniana, sau ceva la fel de respingător. E o tristă rea -

li tate, noi am pierdut facultatea de a da nume frumoase lu -

cru rilor. Or numele înseamnă totul. Pe mine nu mă irită

niciodată acţiunile oamenilor. Mă irită doar cuvintele. Ăsta-i motivul pentru care detest realismul vulgar în literatură.

Omul care numeşte lucrurile direct, adică spune despre o sapă că e o sapă, merită să fie trimis la sapă. E singurul lucru care i se potriveşte.

— Şi atunci cum ar trebui să te numim pe tine, Harry?

a întrebat ducesa.

— Numele lui e Prinţul Paradox, a răspuns Dorian.

— Îl recunosc pe loc! a exclamat ducesa.

— Nici nu vreau să aud! a protestat Lordul Henry râzând.

De o etichetă nu poţi scăpa niciodată. Refuz titlul.

— Prinţii nu au voie să abdice, a sunat avertismentul de pe buzele frumoase.

— Deci vrei să-mi apăr tronul?

— Da.

— Eu proclam adevărurile de mâine.

— Prefer amăgirile de azi.

— Gladys, mă dezarmezi, a răspuns Lordul, adoptând ati -

tu dinea ei îndărătnică.

— Te dezarmez doar de scut, nu şi de lance, Harry.

254

— Niciodată nu mă războiesc cu frumuseţea, i-a răspuns cu o mişcare a mâinii.

— Asta-i greşeala ta, Harry, crede-mă. Preţuieşti mult prea mult frumuseţea.

— Cum poţi spune aşa ceva? Admit că, după părerea mea, e mai bine să fii frumos decât bun. Pe de altă parte, sunt oricând gata să recunosc că e preferabil să fii bun decât urât.

— Aşadar, urâţenia e unul dintre cele şapte păcate capitale?

Cum rămâne cu comparaţia ta cu orhideea?

— Urâţenia este una dintre cele şapte virtuţi capitale, Gladys. Tu, ca o vajnică membră Tory, nu trebuie să le subes -

timezi. Berea, Biblia şi cele şapte virtuţi capitale au făcut din Anglia noastră ceea ce este.

— Nu-ţi place ţara noastră?

— Trăiesc în ea.

— Ca să o poţi satiriza cât mai bine.

— Ai dori să-mi însuşesc verdictul Europei asupra Angliei?

— Ce se spune despre noi?

— Că Tartuffe a emigrat în Anglia şi şi-a deschis o prăvălie.

— Asta îţi aparţine, Harry.

— Ţi-o ofer ţie.

— N-aş putea-o folosi. E prea adevărată.

— Nu trebuie să te temi. Compatrioţii noştri nu se recu -

nosc niciodată într-o descriere.

— Sunt practici.