Ştiu că tu şi Harry sunteţi nedespărţiţi. Numai din această
pricină, dacă nu din altele, n-ar fi trebuit să terfeleşti numele surorii lui.
— Basil, bagă de seamă. Mergi prea departe.
— Trebuie să vorbesc şi tu trebuie să mă asculţi. Ai să mă
asculţi. Când ai cunoscut-o pe Lady Gwendolen, nu exista nici un fir de scandal legat de numele ei. Mai cunoşti azi în Londra vreo femeie decentă care să accepte să se plimbe alături de ea în Park? Vai de mine, nici copiilor ei nu li se în -
găduie să locuiască la ea. Şi mai sunt şi alte poveşti – se spune că ai fost văzut strecurându-te, în zori, din nişte case abjecte sau furişându-te, deghizat, în cele mai infame locuri din Londra. E adevărat? Poate fi adevărat? La început, când am auzit toate astea, am râs. Acum le aud repetate şi mă cu -
tremur. Ce-i cu reşedinţa ta de la ţară şi cu viaţa care se des -
făşoară acolo? Dorian, habar n-ai ce se vorbeşte despre tine.
N-o să-ţi spun, pentru că nu vreau să-ţi ţin predici. Îmi aduc aminte că l-am auzit o dată pe Harry comentând că orice om care se simte, pentru un moment, popă amator, începe întot -
deauna cu aceste cuvinte şi pe urmă se grăbeşte să le încalce.
Da, vreau să-ţi ţin predici. Vreau să duci o viaţă care să-i facă
pe oameni să te respecte. Vreau să ai un nume curat şi o repu -
204
taţie nepătată. Vreau să te dezbari de oamenii dubioşi cu care te-ai asociat. Nu ridica din umeri. Nu fi atât de nepăsător.
Tu exerciţi o extraordinară influenţă asupra oamenilor.
Foloseşte-o în numele binelui, şi nu al răului. Se spune că
tu corupi orice persoană cu care te împrieteneşti, şi că e sufi -
cient ca tu să intri într-o casă, pentru ca apoi să urmeze ruşi -
nea pentru cei de acolo. Nu ştiu dacă e aşa sau nu. Cum aş
putea şti? Dar aşa se spune. Am auzit şi lucruri despre care e cu neputinţă să mă îndoiesc. Lordul Gloucester a fost unul dintre cei mai buni prieteni ai mei la Oxford. Şi mi-a arătat o scrisoare concepută de soţia lui pe patul de moarte, când s-a stins, singură, în vila lor din Mentone. Numele tău e implicat în cea mai tulburătoare confesiune pe care am citit-o vreodată. L-am asigurat pe lord că e absurd – că te cunosc bine şi că eşti incapabil de asemenea orori. Te cunosc oare?
Mă întreb dacă te cunosc. Înainte de a răspunde la această
întrebare, ar trebui să-ţi văd sufletul.
— Să-mi vezi sufletul! a repetat Dorian Gray, ridicându-se de pe canapea, alb la faţă de spaimă.
— Da, a răspuns Hallward cu gravitate şi cu o adâncă du -
rere în voce. Să-ţi văd sufletul, dar aşa ceva numai Dum ne -
zeu ar putea face.
Un râs amar, zeflemitor, a ţâşnit de pe buzele tânărului.
— Ai să-l vezi şi tu, în seara asta! a strigat luând o lampă
de pe masă. Vino, e propria ta creaţie. De ce să nu te uiţi la ea? După aceea, dacă ai să doreşti, ai să poţi povesti lumii totul. Nimeni n-o să te creadă. Şi dacă o să te creadă, o să
mă placă şi mai mult. Cunosc epoca în care trăim mult mai bine decât tine, deşi trăncăneşti atât de plicticos despre ea.
Vino, îţi spun. Ai pălăvrăgit destul despre degradare. Acum ai să te trezeşti faţă în faţă cu ea.
În fiecare cuvânt pe care-l rostea răsuna nebunia mândriei.
A bătut din picior în felul lui băieţesc, insolent. Era invadat 205
de o teribilă bucurie la gândul că o să-şi împărtăşească secretul cu altcineva, şi acest altcineva era tocmai omul care pictase portretul. Portretul care stătea la originea întregii lui vieţi ruşinoase; iar omul care l-a pictat va purta pentru tot restul vieţii lui povara amintirii fioroase a ceea ce făcuse.
— Da, a continuat Dorian apropiindu-se de el şi privindu-l cu fermitate în ochii lui serioşi. O să-ţi arăt sufletul meu. Vei vedea cu ochii tăi ceea ce îţi închipui că numai Dumnezeu poate vedea.
Hallward a bătut în retragere.
— Dorian, e o blasfemie, a strigat. Nu trebuie să rosteşti ase -
menea cuvinte. Sunt îngrozitoare şi complet lipsite de sens.
— Aşa crezi? a întrebat Dorian râzând.
— Ştiu că aşa sunt. Cât despre cele ce ţi-am spus în noap -
