— N-am cunoscut-o în viaţa mea, a bâiguit el. Nici n-am auzit de ea. Eşti nebun.

— Mai bine ţi-ai mărturisi păcatul, pentru că aşa cum sunt de sigur că mă cheamă James Vane, la fel de sigur sunt că vei muri în noaptea asta.

249

A urmat un moment înfiorător. Dorian nu ştia ce să spună

sau să facă.

— Îngenunchează! a mârâit omul. Îţi dau un minut să te împaci cu Domnul, nu mai mult. În noaptea asta mă îmbarc să plec în India, dar nu înainte să-mi închei misiunea. Un mi -

nut. Atâta tot.

Braţele lui Dorian au căzut inerte de-a lungul corpului.

Paralizat de groază, nu ştia ce să facă. Şi, deodată, o speranţă

sălbatică i-a săgetat mintea.

— Opreşte-te! a strigat. Câţi ani au trecut de când a murit sora ta? Spune-mi repede.

— Optsprezece ani. De ce mă întrebi? Ce contează anii?

— Optsprezece ani, a repetat Dorian Gray cu o notă de triumf în glas. Optsprezece ani! Du-mă sub un felinar şi uită-te la faţa mea.

James Vane a şovăit o clipă, neînţelegând despre ce era vorba. Pe urmă l-a înşfăcat pe Dorian Gray şi l-a tras afară

din gang.

Ceţoasă şi pâlpâitoare cum era lumina bătută de vânt, i-a arătat totuşi tânărului teribila eroare pe care o săvârşise, deoarece faţa omului pe care fusese gata să-l omoare purta întreaga înflorire a adolescenţei, întreaga puritate neprihănită

a tinereţii. Părea să fie un băiat abia trecut de douăzeci de ani, nu mai în vârstă – dacă se putea măcar vorbi de vârstă – decât fusese sora lui când îşi luaseră rămas-bun, cu atâţia ani în urmă. Evident, nu era bărbatul care îi distrusese viaţa.

A slăbit strânsoarea şi a păşit îndărăt.

— Doamne, Dumnezeule! a strigat. Şi eram gata să te omor.

Dorian Gray a scos un suspin de uşurare.

— Erai gata să comiţi o crimă îngrozitoare, omule, i-a spus, privindu-l cu severitate. Să-ţi servească de lecţie, ca pe viitor să nu mai iei răzbunarea în propriile tale mâini.

250

— Iertaţi-mă, domnule! a îngăimat James Vane. M-am lăsat înşelat. O vorbă scăpată la întâmplare în blestemata aceea de crâşmă m-a împins pe o pistă greşită.

— Mai bine du-te acasă şi descotoroseşte-te de revolverul acela, ca să nu dai de necaz, l-a sfătuit Dorian.

Apoi s-a răsucit pe călcâie şi a pornit mai departe pe stradă.

James Vane a rămas locului, îngrozit. Tremura din creştet până-n tălpi. După un timp, o umbră neagră care se prelin -

sese pe lângă zidul ud, a ieşit în lumină şi s-a apropiat de el pe furiş. A simţit o mână pe braţul lui şi s-a întors cu o tre -

sărire. Era una dintre femeile de la bar.

— De ce nu l-ai omorât? a şuierat femeia, aproape lipin -

du-şi faţa ei răvăşită de faţa lui. Când ai zbughit-o afară de la Daly am ştiut că-l urmăreşti. Prostule! Trebuia să-l omori.

Are bani căcălău şi-i mai rău decât răul.

— Nu-i omul pe care-l caut eu, şi n-am nevoie de banii lui. Eu vreau viaţa cuiva. Şi omul a cărui viaţă o vreau trebuie să aibă acum vreo patruzeci de ani. Ăsta era doar un băiat.

Slavă Cerului că nu mi-am mânjit mâinile cu sângele lui.

Femeia a scos un râs amar.

— Doar un băiat! l-a îngânat ea. Vai, omule, sunt optspre -

zece ani de când Făt-Frumos a făcut din mine ceea ce sunt.

— Minţi, i-a strigat James Vane.

Femeia a ridicat o mână spre cer.

— Jur în faţa lui Dumnezeu că spun adevărul.

— În faţa lui Dumnezeu?

— Să mă trăsnească dacă mint. Omul ăsta-i cel mai ticălos din toţi care vin aici. Se spune că s-a vândut diavolului pen -

tru un chip frumos. S-au făcut optsprezece ani de când l-am cunoscut. Nu s-a prea schimbat de atunci. În schimb, eu, da, a adăugat ea hlizindu-se greţos.

— Juri că-i adevărat?

251

— Jur, a sunat un ecou răguşit din gura ei pleoştită. Da’

să nu mă spui lui, a scâncit. Mi-e frică de el. Hai, dă-mi nişte biştari să am unde dormi la noapte.

Vane a tras o înjurătură şi s-a repezit în colţul străzii, dar Dorian Gray dispăruse. Când a întors capul, dispăruse şi femeia.

Capitolul 17

O săptămână mai târziu, Dorian Gray stătea în sera de la Selby Royal, discutând cu drăgălaşa Ducesă de Monmouth, care, împreună cu soţul ei, un bărbat de şaizeci de ani cam hodorogit, se numărau printre invitaţi. Era ora ceaiului şi lu -

mina domoală a înaltei lămpi cu abajur de dantelă, aşezată