Şi totuşi trebuia s-o facă. Era conştient de acest lucru, aşa încât, după ce a încuiat uşa bibliotecii, a deschis nişa secretă

în care înghesuise paltonul şi geanta lui Basil Hallward. Un foc uriaş duduia în şemineu. A mai aruncat o buturugă pe foc. Mirosul de stofă pârlită şi de piele arsă era dezgustător.

A durat trei sferturi de oră până s-a consumat totul. La urmă

s-a simţit vlăguit şi îngreţoşat şi, după ce a aprins câteva pas -

tile algeriene într-un arzător de aramă traforată, şi-a înmuiat mâinile şi faţa într-un oţet răcoritor cu mireasmă de mosc.

Deodată a tresărit. În ochi i s-a aprins o lucire stranie şi a început să-şi sugă nervos buza de jos. Între cele două ferestre se găsea un scrin mare, florentin, din abanos cu intarsii de sidef şi lapislazuli. Dorian îl privea fix de parcă era un obiect care te putea hipnotiza şi înspăimânta totodată, sau ca şi cum ar fi conţinut un lucru după care tânjea, dar pe care îl şi detesta. Respira agitat. Simţea cum îl încinge o dorinţă ne -

bună. Şi-a aprins o ţigară, dar a aruncat-o pe dată. Pleoapele i s-au lăsat, până ce genele lungi şi întoarse i-au atins aproape obrazul. Dar continua să fixeze scrinul. În cele din urmă s-a ridicat de pe canapea, l-a descuiat şi a atins un arc ascuns. Un sertar triunghiular a alunecat încet, venind spre el. Dege tele i s-au înfundat instinctiv în sertar şi s-au încleştat pe ceva.

240

Pe o cutiuţă chinezească din lemn negru şi auriu lăcuit, minuţios lucrată, cu un model ondulat pe margini şi cu pan -

glici de mătase de care atârnau boabe rotunde de cristal şi ciucuri împletiţi din fire metalice. A deschis-o. Conţinea o pastă verde, cu lustru de ceară şi un miros greu şi persistent.

A şovăit câteva clipe, cu un surâs straniu de imobil pe buze.

Apoi, tremurând tot, deşi camera era încinsă de fierbinţeală, s-a oprit şi s-a uitat la ceas. Douăsprezece fără douăzeci. A pus cutiuţa la loc, a încuiat scrinul şi s-a dus în dormitor.

Când miezul nopţii îşi lansa bătăile de bronz în beznă, Dorian Gray, îmbrăcat în haine comune, cu un fular gros înfăşurat în jurul gâtului, s-a strecurat pe tăcute afară din casă.

În Bond Street a găsit o trăsură cu un cal. I-a indicat, cu glas şoptit, birjarului adresa. Omul a clătinat din cap.

— E prea departe pentru mine, a mormăit.

— Uite un suveran de aur, l-a momit Dorian. Şi mai ca -

peţi unul, dacă mă duci repede.

— Bine, domnule, ajungem într-o oră, şi după ce pasa -

gerul a urcat în trăsură, a întors calul şi a pornit în grabă în direcţia fluviului.

Capitolul 16

Începuse să cadă o burniţă rece şi felinarele aburite se iveau fantomatice din ceaţa umedă. Cârciumile tocmai se închi -

deau şi în jurul uşilor se năluceau ciorchini de bărbaţi şi femei în grupuri sparte. Dintr-un bar răzbăteau râsete grosolane.

În altele, beţivii se încăierau şi zbierau.

Dorian Gray zăcea în trăsură, cu pălăria trasă peste frunte şi privea cu ochi indiferenţi sordida mizerie a marelui oraş.

Din când în când îşi repeta în sinea lui cuvintele rostite de Lordul Henry în prima zi când se cunoscuseră: „Să tămădu -

ieşti sufletul pe calea simţurilor şi simţurile pe calea sufletu -

lui“. Da, acesta era secretul. Îl încercase în multe rânduri şi acum avea să-l încerce din nou. Existau spelunci pentru con -

sumatorii de opiu, unde îţi puteai cumpăra uitarea, lăcaşuri de pierzanie unde amintirea vechilor păcate putea fi ştearsă

de nebunia unor păcate noi.

Luna atârna pe un cer jos, ca un craniu galben. Câte un uriaş nor diform întindea din când în când un braţ lung peste lună şi o ascundea. Felinarele cu gaz erau din ce în ce mai rare şi străzile tot mai strâmte şi întunecoase. La un mo -

ment dat, birjarul a rătăcit drumul şi a trebuit să parcurgă

vreo ju mă tate de milă îndărăt. Trupul calului degaja aburi când animalul pleoscăia prin băltoace. Ferestrele laterale ale trăsurii erau astupate de o ceaţă lânoasă, cenuşie.

242

„Să tămăduieşti sufletul pe calea simţurilor şi simţurile pe calea sufletului.“ Cuvintele îi răsunau în urechi. Sufletul lui era, fără îndoială, bolnav de moarte. Să fie adevărat că

simţurile puteau să-l vindece? Sânge nevinovat fusese vărsat.

Cum putea fi răscumpărat un asemenea fapt? Ah! Pentru aşa ceva nu exista izbăvire, dar, cu toate că nu era posibilă

iertarea, era încă posibilă uitarea, şi el era hotărât să uite, să

înlăture problema, să o zdrobească aşa cum ar zdrobi o viperă

care l-ar muşca. Zău aşa, ce drept avea Basil să-i vorbească

aşa cum o făcuse? Cine l-a pus să-i judece pe alţii? Îi spusese lucruri îngrozitoare, abjecte, cu neputinţă de îndurat.

Trăsura se hurduca mai departe, parcă tot mai încet la fiecare pas, avea el impresia. A ridicat geamlâcul şi i-a stri -

gat birjarului să mâne mai repede. Îl muşca monstruoasa foame de opiu. Îi ardea gâtlejul, mâinile lui delicate i se în -

cleş tau nervos. A lovit nebuneşte calul cu bastonul lui.

Vizitiul a râs şi a dat bici calului. I-a răspuns şi el printr-un râs şi omul a tăcut.

Drumul părea interminabil şi străzile se încâlceau ca pânza neagră a unui păianjen uriaş. Monotonia era insuportabilă

şi, cum ceaţa era tot mai deasă, l-a cuprins frica. Pe urmă au trecut pe lângă nişte cărămidării răzleţe. Aici ceaţa se mai subţiase şi a putut să vadă cuptoarele cu forme ciudate ca de sticle şi limbile de foc portocaliu, ca nişte evantaie. Un câine a lătrat în apropiere şi, de undeva din depărtările întune ricu -

lui, s-a auzit un ţipăt de pescăruş rătăcitor. Calul s-a poticnit într-un şanţ, apoi a sărit într-o parte şi a pornit-o în galop.

După un timp au ieşit din uliţele de pământ noroios, şi au ropotit din nou pe străzi grosolan pavate. Cele mai multe ferestre erau întunecate, dar ici-colo se proiectau umbre fantastice pe câte un stor luminat de lămpi. Dorian le urmă -

rea curios. Se mişcau ca nişte marionete monstruoase care gesticulau asemenea fiinţelor vii. Le ura. O furie surdă se 243

zbătea în inima lui. Când au cotit, o femeie a răcnit ceva la ei printr-o uşă deschisă, şi doi bărbaţi au alergat vreo sută de metri după trăsură. Birjarul i-a plesnit cu biciul.