Pe pantofii micuţi cu vârf ascuţit, înfloreau două rozete mari, verzi. Îi cunoştea viaţa şi poveştile ciudate despre iubiţii ei.
Moştenise oare ceva din temperamentul ei? Ochii migdalaţi, cu pleoape grele, păreau să-l privească plini de curiozitate. Şi George Willoughby, cu părul pudrat şi fantasticele lui aluniţe false? Câtă răutate degaja! Avea o faţă sumbră, smeadă, iar bu zele senzuale i se arcuiau într-o grimasă de dispreţ. Man -
şete delicate de dantelă plisată îi cădeau peste mâinile osoase, 1 Francis Osborne (1593-1650), istoric englez, autorul tratatului menţionat.
194
gălbejite, încărcate de inele. Fusese un filfizon al secolului al optsprezecelea şi, în tinereţe, prietenul nedespărţit al Lordu -
lui Ferrars. Şi ce să mai spunem de cel de-al doilea Lord Beckenham, partenerul Prinţului Regent la sălbaticele des -
frâuri ale acestuia, şi unul dintre martorii căsătoriei secrete a prinţului cu Doamna Fitzherbert? Cât de mândru şi de chipeş arăta, cu buclele lui castanii şi atitudinea insolentă!
Oare ce pasiuni îi lăsase moştenire? Lumea îl considerase un păcătos. Organizase orgiile de la Carlton House. Pe piept îi scânteia steaua Ordinului Jartierei. Alături de tabloul lui atârna portretul soţiei sale, o femeie palidă, cu buze subţiri, îmbrăcată în negru. Şi sângele ei se amestecase în sângele lui Dorian. Cât de ciudat era totul! Şi uite-o pe mama lui, cu faţa ei de Lady Hamilton1, cu buzele umede parcă muiate în vin; de la ea ştia ce a moştenit. Îi dăruise frumuseţea şi pasiunea pentru frumuseţea altora. Îi râdea în faţă, în rochia ei uşoară de bacantă. În păr avea împletite frunze de viţă.
Din cupa pe care o ţinea în mână spumega purpura. Garoa -
fele din fundal îşi pierduseră culoarea, dar ochii ei erau încă
superbi în adâncimea lor şi în strălucirea coloritului. Ochii ei păreau să-l urmărească oriunde se îndrepta.
Dar poţi găsi strămoşi şi în literatură, nu numai pe cei din neamul tău, ba chiar mulţi dintre ei mai apropiaţi de tine ca tip şi ca temperament şi, categoric, exercitând asupră-ţi o in -
fluenţă de care eşti absolut conştient. În unele momente, Dorian Gray avea impresia că întreaga istorie nu-i decât o reproducere a propriei sale vieţi, nu aşa cum o trăise în acţiuni şi în împrejurări, ci aşa cum o crease imaginaţia lui pentru el, aşa cum se închegase în creierul şi în pasiunile lui.
Simţea că îi cunoscuse pe toţi, toate acele stranii şi teribile 1 Emma (născută) Lyon (1761-1815), soţia ambasadorului Sir William Hamilton şi metresa amiralului Nelson. A murit în neagră
mizerie.
195
figuri care defilaseră pe scena lumii şi făcuseră din păcat ceva atât de atrăgător, şi care infuzaseră răului atâta subtilitate. I se părea că, prin cine ştie ce căi oculte, viaţa lor era viaţa lui.
Şi personajul magicului roman care îi influenţase atât de puternic viaţa cunoscuse această curioasă fantezie. În capi -
tolul al şaptelea al cărţii povesteşte cum, cu fruntea încunu -
nată cu lauri ca nu cumva să-l trăsnească fulgerul, se aşezase, precum împăratul Tiberiu, într-o grădină din Capri, citind cărţile obscene ale lui Elephantis, în timp ce pitici şi păuni ţopăiau în jurul lui, iar cântăreţul din fluier îl maimuţărea pe băiatul ce legăna cădelniţa. Sau Caligula, care se zbenguise cu băieţii în cămăşi verzi de prin grajduri, şi cinase într-o iesle de fildeş împreună cu un cal împodobit cu bijuterii. Sau Do -
miţian, care a străbătut un coridor căptuşit cu oglinzi de marmură, căutând cu ochii lui rătăciţi să vadă reflectarea pum nalului care avea să-i curme viaţa, bolnav de acea leha -
mite, de acel devastator taedium vitae 1 care-i copleşeşte pe cei cărora viaţa nu le refuză nimic; şi a privit printr-un sma -
rald cristalin măcelurile roşii de lângă circ, apoi a fost purtat într-o litieră de purpură şi perle, trasă de catâri potcoviţi cu argint, prin strada Rodiilor, către o casă din aur, şi i-a auzit pe trecători proclamându-l pe Nero drept Cezar. Precum Elagabalus2, şi-a vopsit faţa în culori, a tors alături de femei şi a adus Luna din Cartagina şi a căsătorit-o printr-o mistică
cununie cu Soarele.
Dorian Gray obişnuia să citească şi să recitească acest fantastic capitol şi cele două imediat următoare, în care erau descrise, ca într-o tapiserie sau ca în emailurile lucrate cu un anumit scop, cele mai cumplite şi mai frumoase isprăvi ale celor pe care viciul, sângele şi plictisul i-au împins la mon struo -
1 Plictiseală de viaţă (lat.).
2 Elagabalus (de fapt Heliogabalus) (204-222), împărat roman, cu -
noscut sub denumirea „Poetul Soarelui“, a impus cultul sirian al Soarelui.
196
zităţi sau la nebunie: Filippo, Duce de Milano, care şi-a omorât soţia şi după aceea i-a pictat gura cu o otravă roşie pentru ca şi iubitul ei să soarbă moartea de pe buzele moarte ale celei cu care se hârjonise; Pietro Barbi, veneţianul cunos -
cut ca Papa Paul al Doilea, care, în vanitatea lui, a ţinut să-şi adauge titlul de Formosus şi a cărui tiară evaluată la două sute de mii de florini a fost cumpărată cu preţul unui îngrozitor păcat; Gian Maria Visconti, care folosea dulăi ca să vâneze oameni şi al cărui trup ucis a fost acoperit cu trandafiri de către o femeie uşoară care l-a iubit; Cesare Borgia pe calul lui alb, călărind alături de Fratricidul său, în mantia pătată
de sângele lui Perotto; Pietro Riario, tânărul cardinal arhie -
piscop de Florenţa, copil şi favorit alintat al Papei Sixtus al IV-lea, a cărui frumuseţe nu era întrecută decât de desfrâul lui, şi care a primit-o pe Leonora de Aragon într-un pavilion de mătase albă şi cărămizie, plin de nimfe şi centauri, şi a poleit în aur un băiat ca să poată servi la ospăţ în chip de Ganimede1 sau Hilas; Ezzelin, a cărui melancolie nu putea fi tratată decât prin spectacolul morţii şi care avea o pasiune pentru sângele roşu, aşa cum au alţii pentru vinul roşu – fiul Satanei, se spunea şi care când jucase zaruri cu tatăl său tri -
şase, miza fiind propriul să suflet Gianbattista Cibo care, în bătaie de joc, îşi luase numele de Inocenţiu, şi în ale cărui vene înţepenite un medic evreu inoculase sângele a trei băieţi tineri. Sigismund Malatesta, iubitul Isottei şi capul casei Rimini, a cărui efigie a fost arsă la Roma, el fiind considerat inamicul Domnului şi al omului, cel care o strangulase cu un şervet pe Polissena şi-i servise Ginevrei d’Este otravă într-o cupă de smarald, şi care, în cinstea unei pasiuni ruşi noase, clădise o biserică păgână în care să se închine creştinii; regele francez Charles al VI-lea, atât de îndrăgostit de soţia fratelui său încât un lepros l-a avertizat asupra nebuniei în care avea 1 Paharnicul lui Zeus în mitologia greacă.
197
să cadă şi care, când creierul i s-a îmbolnăvit şi a luat-o razna, nu putea fi potolit decât cu cărţi de joc sarazine pe care erau pictate Dragostea, Moartea şi Nebunia; cu vesta sa brodată, cu pălăria bătută în nestemate şi cu buclele lui ca de acant, Grifonetto Baglioni, care-i ucisese pe Astorre şi pe mireasa acestuia, arăta atât de frumos, încât în timp ce-şi dădea su -
fletul în Piazza galbenă din Perugia, cei care îl urâseră nu pu -
teau să-şi reţină plânsul, iar Atalanta1, care-l blestemase, acum îl binecuvânta.
O cruntă fascinaţie se degaja din toate aceste grozăvii. I se arătau lui Dorian noaptea, iar ziua îi bântuiau imaginaţia.
În Renaştere se cunoşteau ciudate modalităţi de otrăvire –
