A fost imediat transportat în salonul albastru şi culcat pe o canapea. În scurt timp şi-a revenit şi s-a uitat în jur cu o expresie mirată.

— Ce s-a întâmplat? Ah, îmi aduc aminte. Harry, aici sunt în siguranţă?

A început să tremure.

1 În Antichitate, parţii se retrăgeau continuând să tragă în urmăritori.

259

— Dragul meu Dorian, pur şi simplu ai leşinat. Asta-i tot. Probabil să te-ai extenuat. Ai face mai bine să nu cobori la cină. O să-ţi ţin eu locul.

— Ba nu, o să cobor, a răspuns, opintindu-se să se ridice.

Prefer să cobor. Nu vreau să fiu singur.

S-a dus în camera lui şi s-a îmbrăcat. S-a aşezat la masă

afişând o veselie nebună, forţată, dar, din când în când, îl stră -

bătea un fior de groază, la amintirea faptului că văzuse, lipită

de geamul serei, ca o batistă albă, faţa lui James Vane care îl urmărea.

Capitolul 18

A doua zi nu a mai ieşit din casă, şi-a petrecut cea mai mare parte din timp în camera lui, bolnav de spaima sălbatică

a morţii şi totuşi indiferent faţă de viaţă în sine. Îl apăsa conştiinţa că e hăituit, prins într-o capcană, descoperit. Dacă

draperia flutura uşor, suflată de vânt, se speria. Frunzele moarte care, în cădere, se lipeau de sticla geamurilor, îi evo -

cau hotărârile lui zadarnice şi regretele dureroase. Când închidea ochii, revedea faţa marinarului iscodind prin sticla aburită de ceaţă a ferestrei şi ghearele spaimei i se înfigeau din nou în inimă.

Dar poate că numai fantezia lui era cea care invocase în noapte răzbunarea şi-i înfăţişase formele hidoase ale pedepsei.

Viaţa reală e un haos, dar imaginaţia are în ea o incontestabilă

logică. Imaginaţia e cea care asmute remuşcările să muşte păca -

tul de picior. Imaginaţia sileşte fiecare crimă să-şi clocească

propria-i diformă înfăptuire. În lumea faptelor reale răul nu e pedepsit şi binele nu e răsplătit. Succesul aparţine celor tari, eşecul celor slabi. Asta e. Şi apoi, dacă vreun intrus ar fi dat târcoale casei ar fi fost zărit de servitori sau de paznici.

Dacă s-ar fi descoperit urme de picioare în straturile de flori, grădinarii l-ar fi observat imediat. Da, nu a fost decât o fan -

tezie. Fratele lui Sibyl Vane nu s-a întors ca să-l ucidă. A plecat cu vaporul lui să se scufunde în cine ştie ce mare îngheţată.

În ceea ce-l privea pe omul ăsta, cel puţin, nu exista nici o 261

primejdie. Marinarul nu ştia cine e, nici n-ar fi putut să ştie.

Masca tinereţii îl salvase.

Şi totuşi, dacă a fost doar o iluzie, era cumplit să ştii că

propria ta conştiinţă poate plăsmui asemenea fantome înfri -

coşătoare, cu forme vizibile, şi le poate face să se mişte în faţa ta. Ce viaţă o să mai fie asta dacă, zi şi noapte, fantomele iscate de crima lui aveau să-l urmărească de prin ungherele tăcerii, să râdă de el de prin locuri neştiute, să-i murmure în ureche în timpul unui ospăţ, or să-l deştepte din somn cu degete de gheaţă. În timp ce asemenea gând i se răspândea în creier, obrajii i-au pălit de frică şi a avut senzaţia că aerul devenise mai rece. Ah! În ce clipă de sălbatică nebunie îşi omorâse prietenul! Cât de lugubră era simpla amintire a acelei scene! Vedea din nou totul. Fiecare amănunt mon -

struos îi revenea în minte cu o sporită încărcătură de oroare.

Din tenebroasa grotă a timpului, cumplit şi înfăşurat în culori sângerii, se înălţa spectrul păcatului său. Când Lordul Henry a venit să-l vadă la ora cinei, l-a găsit plângând de i se sfâşia inima.

Abia în cea de a treia zi şi-a luat inima în dinţi şi a ieşit din casă. Se pare că era ceva în aerul cristalin, cu mireasma de brad a acelei dimineţi de iarnă, care i-a readus voioşia şi arzătoarea lui sete de viaţă. Însă această voioşie nu se datora numai condiţiilor fizice ale mediului înconjurător. Propria lui natură se revoltase împotriva excesului de suplicii care încercase să-i mutileze şi să-i năruie perfecţiunea calmului său.

Aşa se întâmplă întotdeauna cu temperamentele subtile şi gin -

gaş cizelate. Pasiunile puternice fie pârjolesc, fie capitulează.

Ori distrug omul, ori se distrug ele însele. În schimb, sufe rin -

ţele superficiale şi iubirile superficiale supravieţuiesc. Marile iubiri şi marile suferinţe sunt sufocate de propria lor pleni -

tudine. Pe de altă parte, se convinsese singur că a fost victima 262

unei imaginaţii exacerbate de spaimă, şi acum îşi privea temerile cu milă şi cu un strop de dispreţ.

După micul dejun s-a plimbat o oră prin grădină cu ducesa, după care a traversat parcul cu şareta ca să se alăture partidei de vânătoare. Promoroaca era presărată peste plante ca o sare. Cerul arăta ca o cană de metal albastru răsturnată.

O pojghiţă subţire de gheaţă tivea lacul împrejmuit de păpuriş.

La colţul păduricii de pini, l-a zărit pe Sir Geoffrey Clous -

ton, fratele ducesei, scoţând din puşcă două cartuşe folosite.

A sărit din şaretă şi i-a cerut îngrijitorului să ducă iapa acasă.

Pe urmă, croindu-şi drum printre tufele de ferigi uscate şi ve -

ge taţia măruntă, s-a apropiat de oaspetele lui.

— Ai avut baftă, George?

— Nu prea, Dorian. Cred că cele mai multe păsări au luat-o spre câmpul deschis. Probabil că după prânz, când o să mergem prin alte locuri, o să iasă mai bine.

Dorian a pornit-o alături de el. Aerul înţepător, aromat, străfulgerările cafenii şi roşii care clipeau prin pădure, stri -

gătele răguşite ale gonaşilor care rupeau tăcerea şi izbucnirea bubuielilor de puşti îl fascinau şi îi infuzau senzaţia unei fericite libertăţi. Era cuprins de nepăsarea bucuriei, de indi -