mortăciunea. Cât de nemişcat era! Ce oribil de albe erau mâi -
nile lui lungi. Părea o înfricoşătoare figură de ceară.
După ce a încuiat din nou uşa după el, a coborât tiptil.
Lemnăria scârţâia, de parcă plângea de durere. S-a oprit de câteva ori şi a aşteptat. Nimic: totul era încremenit. Nu se auzea decât zgomotul paşilor lui.
Când a intrat în bibliotecă i-au căzut ochii pe geanta şi paltonul aruncate într-un colţ. Trebuiau ascunse undeva. A descuiat o nişă secretă din spatele unor lambriuri, în care îşi ţinea propriile articole de deghizare, şi le-a înghesuit înăuntru.
Mai târziu îi va fi uşor să le ardă. După aceea şi-a consultat ceasul. Două fără douăzeci.
S-a aşezat şi a început să chibzuiască. An de an, ba chiar lună de lună, în Anglia erau oameni condamnaţi la spânzu -
rătoare pentru ceea ce făcuse el. Plutea în văzduh nebunia omorurilor. Probabil că o stea sângerie se apropiase prea mult de pământ… şi totuşi ce probă exista împotriva lui? Basil Hallward plecase din casa lui pe la unsprezece. Nimeni nu-l văzuse revenind. Majoritatea servitorilor se găseau la Selby Royal. Valetul lui se dusese la culcare… Parisul! Da. Basil plecase la Paris cu trenul de la miezul nopţii, aşa cum avusese de gând. Ţinând seama de curioasele lui deprinderi discrete, vor trece luni de zile până să apară unele suspiciuni. Luni de zile! Până atunci putea fi distrusă orice urmă.
Deodată i-a venit o idee neaşteptată. Şi-a îmbrăcat haina de blană, şi-a pus pălăria şi a ieşit în hol. Acolo s-a oprit, au -
zind pe trotuar paşii grei ai poliţistului şi văzând lumina roşie a lanternei reflectată în fereastră. A aşteptat, ţinându-şi răsuflarea.
După câteva minute a tras zăvorul şi a ieşit, apoi a încuiat din nou, fără zgomot, uşa după el. După care a pornit să
214
sune clopoţelul. Cinci minute mai târziu a apărut valetul lui, îmbrăcat pe jumătate şi ameţit de somn.
— Francis, îmi pare rău că a trebuit să te trezesc, dar mi-am uitat cheile, i-a spus, intrând în casă. Cât e ceasul?
— Două şi zece, domnule, a răspuns omul privind cea -
sornicul şi clipind des.
— Două şi zece? Îngrozitor de târziu. Mâine trebuie să mă
trezeşti la ora nouă. Am nişte treburi.
— Bine, domnule.
— M-a căutat cineva în seara asta?
— Domnul Hallward, domnule. V-a aşteptat aici până
pe la unsprezece, pe urmă a plecat ca să prindă un tren.
— Ah, îmi pare rău că nu l-am văzut. A lăsat vreun mesaj?
— Nu, domnule, doar că o să vă scrie de la Paris dacă nu vă găseşte la club.
— Bine, Francis. Nu uita să mă trezeşti mâine la nouă.
— Nu uit, domnule.
Omul şi-a târşâit papucii înapoi pe coridor.
Dorian Gray şi-a aruncat blana şi pălăria pe masă şi a intrat în bibliotecă. Vreun sfert de oră s-a învârtit prin cameră în sus şi-n jos, muşcându-şi buzele şi meditând. Pe urmă a scos dintr-un raft Cartea Albastră1 şi i-a răsfoit paginile. Alan Campbell, 152 Hertford Street, Mayfair. Da, acesta era omul de care avea nevoie.
1 Volum care conţine listele şi adresele persoanelor cu funcţii oficiale.
215
Capitolul 14
A doua zi dimineaţă, la orele nouă, valetul s-a înfiinţat cu o ceaşcă de ciocolată caldă pe o tavă şi a deschis obloanele.
Dorian dormea liniştit, întors pe partea dreaptă, cu mâna sub obraz. Arăta ca un băiat pe care-l obosise joaca sau învăţătura.
Omul l-a atins de două ori pe umăr până ce în sfârşit s-a clintit, a deschis ochii şi un zâmbet vag i-a fluturat pe buze, de parcă se deşteptase dintr-un vis plăcut. De fapt nu visase deloc. Noaptea nu-i fusese tulburată de nici un fel de ima -
gine, nici plăcută, nici dureroasă. Dar tinereţea zâmbeşte şi fără motiv. Este unul dintre marile ei farmece.
S-a răsucit în pat şi, sprijinindu-se în cot, a început să-şi soarbă ciocolata. Soarele blând de noiembrie se revărsa în cameră. Cerul era albastru şi în aer plutea o căldură priete -
noasă. Ai fi zis că e o dimineaţă de mai.
Treptat, evenimentele nopţii precedente au pornit să i se târască în creier, cu paşi înmuiaţi în sânge, şi să se închege cu acută claritate. S-a înfiorat la amintirea a ceea ce suferise şi, pentru o clipă, l-a năpădit din nou acelaşi curios val de ură
împotriva lui Basil Hallward, care-l împinsese să-l ucidă, aşa cum stătea răsturnat în scaun; ura pătimaşă îl străbătea ca un fior rece. Mortul zăcea încă în acelaşi loc, acum încălzit de soare. Ce chestie oribilă! Lucrurile astea lugubre ţin de întu -
neric, nu de lumina zilei.
