— Nici o problemă, domnule. La ce oră să mă întorc?

Dorian s-a uitat la Campbell.

— Alan, cât timp o să-ţi ia experienţa? l-a întrebat pe un ton calm, indiferent.

228

Prezenţa în cameră a unei a treia persoane părea să-i dea un curaj extraordinar. Campbell s-a încruntat şi şi-a muşcat buzele.

— Vreo cinci ore.

— Atunci, Francis, va fi destul timp dacă te întorci pe la şapte şi jumătate. Sau, stai puţin, pregăteşte-mi lucrurile de îmbrăcat şi poţi să-ţi iei seara liberă. Nu cinez acasă, aşa că

n-o să am nevoie de dumneata.

— Mulţumesc, domnule, a răspuns omul ieşind din cameră.

— Şi acum, Alan, nu avem nici un moment de pierdut.

Ce grea e lada asta! Ţi-o duc eu. Tu ia celelalte lucruri.

Vorbea repede, pe un ton autoritar. Campbell se simţea dominat de el. Au ieşit împreună din cameră.

Când au ajuns pe ultimul palier, Dorian şi-a scos cheia şi a descuiat uşa. Apoi s-a oprit şi o expresie tulburată i-a întu -

necat ochii. S-a cutremurat.

— Alan, nu cred că pot să intru, a bolborosit.

— Nu mă interesează. Nu ţi-am solicitat prezenţa, i-a răspuns Campbell cu răceală.

Dorian a deschis uşa pe jumătate. În acel moment a zărit chipul din tablou hlizindu-se batjocoritor în lumina soarelui.

În faţa tabloului, pe podea, zăcea draperia pe care o smulsese de pe el. Şi-a adus aminte că, în urmă cu o seară, uitase, pen -

tru prima oară în viaţă, să ascundă pânza fatală; era pe punc -

tul de a se repezi la tablou, când s-a retras în spate, cuprins de un tremur.

Ce o fi fost respingătoarea boare roşie care strălucea, jilavă

şi lucioasă, pe una din mâini, de parcă pânza ar fi transpirat sânge? Ce oribil! I s-a părut mai dezgustător decât lucrul acela încremenit pe care-l ştia prăbuşit peste masă, lucrul a cărui nefericită umbră grotescă proiectată pe covorul pătat îl asigura că nu se urnise din loc, ci rămăsese nemişcat, aşa cum îl lăsase.

229

A respirat adânc, a deschis uşa puţin mai larg şi, cu ochii pe jumătate închişi şi capul întors, a intrat pripit în cameră, hotărât să nu arunce nici măcar o privire spre omul mort.

Apoi s-a aplecat, a ridicat cuvertura purpuriu-aurie şi a arun -

cat-o peste tablou. După care a rămas locului, temându-se să se întoarcă, fixând modelul complicat al draperiei din faţa lui. Îl auzea pe Campbell trăgând înăuntru lada grea, cu scu -

lele de fier şi celelalte obiecte pe care le ceruse pentru înfio -

rătoarea lui misiune. Se întreba dacă Alan şi Basil Hallward se cunoscuseră vreodată şi dacă da, ce gândiseră oare unul despre celălalt?

— Acum lasă-mă singur, a rostit o voce severă din spa -

tele lui.

S-a răsucit şi s-a grăbit să iasă, conştient că mortul fusese îndreptat în scaun şi Campbell privea acum la o faţă galbenă, sticloasă. În timp ce cobora scările, a auzit cheia răsucindu-se în broască.

Trecuse mult de orele şapte când Campbell a revenit în bibliotecă. Era palid, dar perfect calm.

— Am executat ce mi-ai cerut, a spus. Şi acum, bun-ră -

mas. Fie să nu ne mai vedem niciodată.

— Alan, m-ai salvat de la pierzanie. E ceva ce nu voi putea să uit, i-a răspuns Dorian cu simplitate.

De îndată ce Campbell a plecat, Dorian s-a repezit sus. În cameră plutea un miros îngrozitor de acid nitric. Dar ceea ce zăcuse aplecat peste masă pierise cu desăvârşire.

Capitolul 15

În aceeaşi seară, la opt şi jumătate, foarte dichisit, cu un bucheţel de violete de Parma la butonieră, Dorian Gray era condus, cu plecăciuni ale valeţilor, în salonul lui Lady Nar -

borough. Nervi înnebuniţi îi zvâcneau în frunte şi, în general, se simţea foarte tulburat, dar când s-a înclinat peste mâna gazdei, părea degajat şi plin de graţie, ca de obicei. Poate că

niciodată nu te simţi atât de în largul tău ca atunci când joci un rol. Oricine l-ar fi văzut pe Dorian Gray în seara aceea n-ar fi putut crede că trecuse printr-o tragedie la fel de oribilă ca toate tragediile secolului nostru. Degetele acelea fin modelate n-ar fi putut niciodată să se încleşteze pe un cuţit destinat păcatului, şi nici buzele acelea surâzătoare n-ar fi putut să implore îndurarea Dumnezeirii. El singur se minuna de calmul comportamentului său şi, o clipă, a încer -

cat acuta plăcere că ar avea o viaţă dublă.

Era o reuniune mai mică, încropită în grabă de Lady Narborough, o femeie inteligentă, care păstrase – după cum se exprima Lordul Henry – vestigiile unei remarcabile urâţe -

nii. Se dovedise a fi excelenta soţie a unuia dintre cei mai plicti coşi ambasadori ai noştri şi, după ce-şi îngropase cu -

viin cios soţul într-un mausoleu de marmură, pe care-l pro -

iec tase chiar ea, şi îşi măritase fiicele cu nişte soţi bogaţi şi mai bătrâiori, se dedicase plăcerilor romanelor franţuzeşti, 231

bucătăriei franceze şi franţuzescului esprit 1, acolo unde îl putea găsi.

Dorian era unul dintre favoriţii ei şi îi declara mereu că

e extrem de bucuroasă că nu l-a cunoscut în tinereţea ei.

„Ştiu, dragul meu, că m-aş fi îndrăgostit nebuneşte de dum -

neata şi mi-aş fi pierdut capul de dragul dumitale“, îi spunea ea. „Mare noroc că pe vremea aceea nimeni nu se gândea la dumneata. Pe atunci purtam bonete care nu ne veneau bine, şi lumea era atât de preocupată să prindă vântul prielnic ca să poată avansa, încât n-am avut nici măcar un flirt vreodată.