mântate în straie preţioase şi însoţite de acordurile delicate ale unui flaut. Lucruri care i se năluciseră vag prin vis căpătau dintr-odată realitate. Lucruri pe care nu le visase niciodată
îi erau dezvăluite treptat.
Era un roman lipsit de intrigă şi cu un singur personaj, un studiu psihologic al unui anume tânăr parizian care-şi petrecea viaţa încercând să reconstituie în secolul al nouă -
sprezecelea toate pasiunile, toate modurile de gândire care au aparţinut fiecărui secol în parte, cu excepţia secolului în care trăia el; recapitulând în propria-i făptură feluritele stări de spirit prin care trecuse omenirea de-a lungul veacurilor, preţuind, doar pentru simpla lor artificialitate, acele renunţări pe care fiinţele omeneşti le-au numit, impropriu, virtuţi, pre -
cum şi acele fireşti răzvrătiri pe care, în mod înţelept, le nu -
mesc păcate. Cartea era scrisă într-un stil sclipitor, dar şi obscur în acelaşi timp, plin de termeni argotici amestecaţi 173
cu arhaisme, de exprimări tehnice şi de parafrazări elaborate, trăsături caracteristice unora dintre cei mai buni artişti din şcoala franceză numită Symbolistes. Se întâlneau metafore monstruoase ca orhideele, dar tot atât de subtil colorate. Viaţa simţurilor era descrisă în termenii unei filozofii mistice.
Uneori era dificil să-ţi dai seama dacă citeşti despre extazurile spirituale ale unui sfânt medieval sau confesiunile morbide ale unui depravat modern. Era o carte veninoasă. Din pagi -
nile ei părea să se degaje un miros greu de tămâie, care-ţi tul -
bura minţile. Simpla cadenţă a frazelor, subtila monotonie a muzicii lor, încărcată de refrene complexe, adică de mişcări deliberat repetate, îi induceau băiatului, pe măsură ce par -
curgea capitol după capitol, o formă specială de reverie, un soi de visare maladivă, care l-a făcut să uite de asfinţitul zilei şi să nu observe umbrele care se strecurau.
Lipsit de nori, împuns de o singură stea solitară, un cer de aramă verzuie invadase ferestrele. Dorian a continuat să
ci tească la lumina lui scăpătată până când nu a mai putut vedea. Abia atunci, după ce valetul i-a atras de câteva ori aten -
ţia că se făcuse târziu, s-a îndurat să se ridice, a trecut în camera alăturată şi a aşezat cartea pe măsuţa florentină nelipsită de lângă patul lui, după care a început să se îmbrace pentru cină.
Se făcuse aproape ora nouă când a descins la club, unde l-a găsit pe Lordul Henry stând de unul singur, cu o mină
extrem de plictisită.
— Scuză-mă, Harry, dar e numai vina ta. Cartea pe care mi-ai trimis-o m-a fascinat în asemenea măsură, încât n-am observat trecerea timpului.
— Da, am ştiut că o să-ţi placă, i-a spus gazda lui ridi cân -
du-se de pe scaun.
— N-am spus că mi-a plăcut, Harry. Am spus doar că m-a fascinat. E o mare diferenţă.
— Ah, ai descoperit şi lucrul ăsta? a murmurat Lordul Henry. Şi au trecut în sala de mese.
174
Capitolul 11
Vreme de ani buni, Dorian Gray n-a izbutit să se eli -
bereze de sub influenţa acelei cărţi. Sau poate că ar fi mai corect să spunem că niciodată nu a încercat să se elibereze.
Şi-a comandat de la Paris nu mai puţin de nouă exemplare din prima ediţie a cărţii, pe hârtie velină, şi le-a legat în cu -
lori diferite, potrivite cu labilitatea stărilor lui de spirit şi cu capriciile atât de schimbătoare ale unei naturi asupra căreia părea uneori să fi pierdut orice urmă de control. Eroul cărţii, admirabilul tânăr parizian în care se îmbinau atât de ciudat temperamentul romantic şi cel ştiinţific, a devenit, pentru Dorian, o prefigurare tipică a lui însuşi. Într-adevăr, avea im -
presia că această carte conţine istoria vieţii lui, scrisă înainte de a o fi trăit.
Dintr-un singur punct de vedere era mai norocos decât fantasticul erou al romanului. El nu cunoscuse niciodată – şi, într-adevăr, nu exista nici o pricină ca să cunoască – acea oa -
re cum grotescă spaimă de oglinzi, de suprafeţe metalice lucitoare, de ape nemişcate, care pe tânărul parizian l-a încol -
ţit de timpuriu, cauzată fiind de subitul declin al unei fru -
museţi care, pare-se, fusese remarcabilă. Cu o bucurie vecină
cu cruzimea – şi poate că în fiecare bucurie, şi cu certitudine în fiecare plăcere, cruzimea îşi are locul ei – Dorian citea par -
tea finală a cărţii care înfăţişa tragic, chiar dacă puţin prea emfatic, suferinţele şi disperarea cuiva care pierduse ceea ce preţuise cel mai mult, atât la persoana lui, cât şi la alţii.
175
Pentru că extraordinara frumuseţe care îl fascinase atât de puternic pe Basil Hallward şi pe numeroşi alţii părea să nu se mai dezlipească de el. Nici măcar cei care auziseră cele mai calomnioase lucruri despre el (şi, din când în când, se răspândeau prin Londra zvonuri ciudate despre modul lui de viaţă, zvonuri care ajungeau subiect de bârfă prin cluburi), nici măcar aceştia nu puteau da crezare unei informaţii dez -
onorante la adresa lui din momentul în care îl vedeau. Avea mereu chipul unui om care nu se lăsase maculat de lume.
Bărbaţii care îl bârfiseră grosolan amuţeau când Dorian Gray intra în încăpere. Exista în puritatea chipului său ceva care îi oprea. Simpla sa prezenţă părea să le evoce amintirea ino -
cenţei pe care ei o terfeliseră. Se minunau cu toţii cum de era posibil ca o făptură atât de fermecătoare şi de graţioasă
ca el să fi scăpat de amprentele murdare ale unui secol sordid şi senzual în acelaşi timp.
