— Hotărâsem să nu mai calc niciodată în casa ta, Gray.

Dar mi-ai scris că e o chestiune de viaţă şi de moarte.

222

Avea o voce dură şi rece. Vorbea cu o încetineală deli -

berată. Privirea fermă, iscoditoare, cu care l-a măsurat pe Dorian avea o undă de dispreţ. Îşi ţinea mâinile în buzunarele paltonului de astrahan şi părea să nu fi observat gestul cu care fusese întâmpinat.

— Da, Alan, e o chestiune de viaţă şi de moarte, şi nu pri -

veşte o singură persoană. Ia loc.

Campbell s-a aşezat pe un scaun de lângă masă şi Dorian s-a plasat în faţa lui. Privirile li s-au întâlnit. În ochii lui Dorian lucea o milă infinită. Ştia că urmează să-i ceară ceva îngrozitor.

După o clipă de tăcere s-a aplecat spre el şi i-a vorbit foarte calm, dar urmărind efectul fiecărui cuvânt pe faţa omului pe care-l chemase.

— Alan, într-o cameră încuiată de la ultimul etaj al acestei case, o cameră la care nu are acces nimeni în afară de mine, un om mort şade la o masă. E mort de zece ore. Nu tresălta şi nu te uita la mine în felul ăsta. Cine e omul, de ce a murit, cum a murit sunt chestiuni care nu te privesc. Tu n-ai de făcut decât următorul lucru…

— Opreşte-te, Gray! Nu vreau să mai aflu nimic. Nu mă

interesează dacă ceea ce mi-ai spus e adevărat sau nu e adevă -

rat. Refuz categoric să fiu amestecat în viaţa ta. Păstrează-ţi pentru tine odioasele tale secrete. Nu mă mai interesează.

— Alan, va trebui să te intereseze. Cel de acum va trebui să te intereseze. Îmi pare foarte rău pentru tine, Alan. Dar n-ai încotro. Eşti singurul om care mă poate salva. Sunt nevoit să apelez la tine. Nu am de ales. Alan, tu eşti un om de ştiinţă. Te pricepi la chimie şi la lucruri de genul ăsta. Ai realizat diverse experienţe. N-ai de făcut decât să distrugi lucrul acela de sus – să-l distrugi astfel încât să nu mai rămână

urmă din el. Nimeni nu a văzut-o pe persoana respectivă in -

trând în casa mea. De fapt, în momentul de faţă se presupune 223

că ar fi la Paris. Luni de zile nu i se va observa lipsa. Şi când se va descoperi că lipseşte, nu trebuie să se găsească nici o urmă

aici. Tu, Alan, tu trebuie să-l prefaci pe el şi tot ce-i aparţine într-un pumn de cenuşă pe care să o împrăştii în vânt.

— Eşti nebun, Dorian!

— Ah! Aşteptam să văd când ai să-mi spui „Dorian“.

— Eşti nebun, ţi-o spun eu – eşti nebun de-a binelea dacă-ţi închipui că am să mişc un deget ca să te ajut, şi eşti nebun că ai făcut o asemenea monstruoasă mărturisire. Nu vreau să am nici o legătură cu povestea asta, orice ar fi. Îţi ima -

gi nezi că am să îmi pun în pericol reputaţia pentru tine? Ce-mi pasă mie de faptele tale diavoleşti?

— A fost o sinucidere, Alan.

— Îmi pare bine. Dar cine l-a împins la sinucidere? Pre -

supun că tu.

— Aşadar refuzi să faci lucrul ăsta pentru mine!

— Bineînţeles că refuz. Nu vreau să am nimic de-a face cu treaba asta. Nu-mi pasă de ruşinea care te aşteaptă pe tine. O

meriţi cu prisosinţă. Nu o să regret dacă o să te văd căzut în dizgraţie, dizgraţiat în mod public. Cum îndrăzneşti să-mi ceri mie, mie dintre toţi oamenii din lume, să mă amestec în grozăvia asta? Aş fi crezut că te pricepi mai bine la oameni.

Prietenul tău, Lordul Henry Wotton, nu te-a învăţat prea multă psihologie, indiferent de ce altceva te-a învăţat. Nimic nu m-ar putea convinge să fac un pas ca să te ajut. Ţi-ai ales greşit omul. Du-te la prietenii tăi. Nu la mine.

— Alan, e vorba de o crimă. Eu l-am ucis. Habar nu ai cât am suferit din pricina lui. Aşa cum e viaţa mea, el poartă

o mai mare răspundere în făurirea şi în distrugerea ei decât bietul Harry. Poate că nu a făcut-o intenţionat, dar rezultatul e acelaşi.

— Crimă! Dumnezeule mare! Dorian, la asta ai ajuns?

N-am să te denunţ. Nu-i treaba mea. De altfel, chiar fără

224

amestecul meu, cu siguranţă că ai să fii arestat. Nimeni nu comite o crimă fără să facă şi o prostie. Dar eu nu voi avea nimic de-a face cu asta.

— Ba va trebui să ai de-a face cu asta. Aşteaptă, aşteaptă

o clipă, ascultă-mă. Îţi cer doar să mă asculţi, Alan. Nu-ţi cer decât să efectuezi o experienţă ştiinţifică. Tu te vânturi prin spitale şi pe la morgă, şi ororile pe care le faci acolo nu te afectează. Dacă în vreo oribilă sală de disecţie sau în vreun laborator fetid l-ai găsi pe omul acesta întins pe o masă de plumb, cu crestături roşii pe corp ca să i se scurgă sângele, n-ai vedea în el decât un admirabil subiect de studiu. Nici că ţi-ar păsa. Nu te-ai gândi o clipă că faci ceva rău. Dim -

potrivă, ai simţi că lucrezi pentru beneficiul rasei umane, că

aduci o contribuţie la patrimoniul ştiinţei universale, sau că

îţi satisfaci o curiozitate intelectuală, sau ceva de genul ăsta. Ce îţi cer eu să faci e un lucru pe care l-ai efectuat frecvent. Real -

mente, a distruge un cadavru trebuie să fie mult mai puţin odios decât ceea ce obişnuieşti tu să faci. Şi, ia seama, e unica probă împotriva mea. Dacă va fi descoperită, sunt pierdut, şi cu certitudine va fi descoperită dacă nu mă ajuţi tu.

— Nu doresc câtuşi de puţin să te ajut. Uiţi că sunt indi -

ferent la întreaga poveste. Nu are nici o legătură cu mine.

— Alan, te implor. Gândeşte-te în ce stare sunt. Puţin înainte de sosirea ta, aproape că am leşinat de spaimă. Poate că ai să cunoşti şi tu spaima într-o bună zi. Nu! Nu te gândi la aşa ceva. Priveşte chestiunea din punct de vedere ştiinţific.

Nu te interesezi niciodată de unde provin morţii pe care faci experimente. Nu te interesează nici acum. Şi aşa ţi-am spus prea multe. Te conjur s-o faci. Am fost cândva prieteni, Alan.

— Nu vorbi de vremurile acelea, Dorian. Au murit.

— Uneori morţii dăinuie. Omul acela de sus nu o să plece.

Şade la masă, cu capul încovoiat şi braţele întinse. Alan, Alan, 225

dacă nu-mi vii în ajutor, sunt ruinat. O să mă spânzure, Alan.

Nu înţelegi? O să mă spânzure pentru ce-am săvârşit.