— Domnul Hallward, domnule. V-a aşteptat aici până

pe la unsprezece, pe urmă a plecat ca să prindă un tren.

— Ah, îmi pare rău că nu l-am văzut. A lăsat vreun mesaj?

— Nu, domnule, doar că o să vă scrie de la Paris dacă nu vă găseşte la club.

— Bine, Francis. Nu uita să mă trezeşti mâine la nouă.

— Nu uit, domnule.

Omul şi-a târşâit papucii înapoi pe coridor.

Dorian Gray şi-a aruncat blana şi pălăria pe masă şi a intrat în bibliotecă. Vreun sfert de oră s-a învârtit prin cameră în sus şi-n jos, muşcându-şi buzele şi meditând. Pe urmă a scos dintr-un raft Cartea Albastră1 şi i-a răsfoit paginile. Alan Campbell, 152 Hertford Street, Mayfair. Da, acesta era omul de care avea nevoie.

1 Volum care conţine listele şi adresele persoanelor cu funcţii oficiale.

215

Capitolul 14

A doua zi dimineaţă, la orele nouă, valetul s-a înfiinţat cu o ceaşcă de ciocolată caldă pe o tavă şi a deschis obloanele.

Dorian dormea liniştit, întors pe partea dreaptă, cu mâna sub obraz. Arăta ca un băiat pe care-l obosise joaca sau învăţătura.

Omul l-a atins de două ori pe umăr până ce în sfârşit s-a clintit, a deschis ochii şi un zâmbet vag i-a fluturat pe buze, de parcă se deşteptase dintr-un vis plăcut. De fapt nu visase deloc. Noaptea nu-i fusese tulburată de nici un fel de ima -

gine, nici plăcută, nici dureroasă. Dar tinereţea zâmbeşte şi fără motiv. Este unul dintre marile ei farmece.

S-a răsucit în pat şi, sprijinindu-se în cot, a început să-şi soarbă ciocolata. Soarele blând de noiembrie se revărsa în cameră. Cerul era albastru şi în aer plutea o căldură priete -

noasă. Ai fi zis că e o dimineaţă de mai.

Treptat, evenimentele nopţii precedente au pornit să i se târască în creier, cu paşi înmuiaţi în sânge, şi să se închege cu acută claritate. S-a înfiorat la amintirea a ceea ce suferise şi, pentru o clipă, l-a năpădit din nou acelaşi curios val de ură

împotriva lui Basil Hallward, care-l împinsese să-l ucidă, aşa cum stătea răsturnat în scaun; ura pătimaşă îl străbătea ca un fior rece. Mortul zăcea încă în acelaşi loc, acum încălzit de soare. Ce chestie oribilă! Lucrurile astea lugubre ţin de întu -

neric, nu de lumina zilei.

216

Simţea că, dacă ar sta să se gândească la toate prin câte trecuse, s-ar îmbolnăvi sau şi-ar pierde minţile. Există unele păcate a căror fascinaţie e mai puternică în amintire decât în înfăptuire; triumfuri stranii care îţi satisfac mai curând mândria decât patima şi care oferă intelectului o plăcere mai vie decât orice plăcere îi oferă sau i-ar putea vreodată oferi simţurile. Dar întâmplarea de faţă nu se integra în această

categorie. Era un fapt ce trebuia izgonit din minte, sau amor -

ţit cu drog de maci, sau strangulat ca să nu te stran guleze el pe tine.

Când ceasornicul a bătut jumătatea de oră, Dorian şi-a trecut mâna peste frunte, apoi s-a sculat în grabă din pat şi s-a îmbrăcat cu şi mai multă grijă ca de obicei, acordând o deosebită atenţie alegerii cravatei şi a acului de fular, şi schim -

bându-şi, în câteva rânduri, inelele. A petrecut un lung răgaz la micul dejun, gustând din feluritele delicatese şi a discutat cu valetul lui despre comanda unor livrele noi în care inten -

ţiona să-i îmbrace pe slujitorii de la Selby, după care şi-a citit corespondenţa. Unele scrisori l-au făcut să zâmbească.

Trei dintre ele l-au plictisit. Pe una a recitit-o de câteva ori, apoi a rupt-o, cu un vag aer de iritare. „Ah, ce lucru respin -

gător mai e şi memoria femeilor!“, aşa cum spusese cândva şi Lordul Henry.

După ce şi-a băut cafeaua neagră şi şi-a şters încet buzele cu un şervet, i-a făcut semn valetului să aştepte şi, ducându-se la măsuţa de scris, a aşternut două epistole. Pe una a băgat-o în buzunar, pe a doua i-a înmânat-o valetului.

— Du scrisoarea asta în Hertford Street 152 şi, Francis, dacă domnul Campbell e cumva plecat din oraş, află-i adresa.

De îndată ce a rămas singur, şi-a aprins o ţigară şi a în -

ceput să mâzgălească în joacă o hârtie; întâi a desenat flori, apoi detalii de arhitectură, iar după aceea chipuri de oa meni.

Deodată şi-a dat seama că fiecare chip pe care-l desena semăna 217

leit cu al lui Basil Hallward. S-a încruntat, s-a ridicat, s-a îndreptat spre bibliotecă şi a scos la întâmplare un volum. Era ferm hotărât să nu se gândească la cele întâmplate, dacă n-ar fi devenit strict necesar.

S-a întins pe canapea şi s-a uitat la titlul cărţii. Era Emaux et camées 1 a lui Théophile Gautier, ediţia Charpentier pe hârtie japoneză, cu ilustraţiile lui Jacquemart. Legată în piele de culoarea lămâilor verzi şi având pe copertă o grilă aurită

în pătratele căreia apăreau rodii. Era un dar de la Adrian Singleton. În timp ce răsfoia paginile, i-au căzut ochii pe un poem despre mâna lui Lacenaire2, mâna galbenă, rece du supplice encore mal lavée 3, cu firele de păr roşu stufos şi cu doigts de faune 4. Dorian şi-a privit propriile degete albe şi lungi şi s-a cutremurat uşor, fără voie, după care a răsfoit cartea mai departe, până a dat peste acele încântătoare strofe despre Veneţia.

Sur une gamme chromatique,

Le sein de perles ruisselant,

La Vénus de l’Adriatique

Sort de l’eau son corps rose et blanc.

Les dômes, sur l’azur des ondes

Suivant la phrase au pur contour,

S’enflent comme des gorges rondes

Que soulève un soupir d’amour.

L’esquif aborde et me dèpose,

Jetant son amarre au pilier,

1 Emailuri şi camee, volum de poezii publicat în 1852.

2 Un asasin celebru a cărui mână a fost prezervată după ce a fost executat.

3 …prost spălată după torturi (fr.).