4 Degete de faun (fr.).

218

Devant une façade rose,Sur le marbre d’un escalier. 1

Cât de minunat sunau! Când le citeşti ai senzaţia că plu -

teşti pe verzile cărări de apă ale oraşului de roze şi perle, tolănit într-o gondolă neagră cu pernă de argint şi perdeluţe fluturânde. Versurile citite îi evocau acele dâre drepte, albas -

tru-turcoaz, care te urmează pe apă când înaintezi spre Lido.

Subitele străfulgerări de culori îi aminteau de păsările acelea cu piept de opal şi iris care se rotesc în jurul zveltului şi dan -

telatului Campanile sau se balansează, cu o graţie tru faşă, printre arcadele umbroase, înecate în praf. Culcat, cu ochii pe jumătate închişi, îşi repeta în minte: Devant une façade rose,

Sur le marbre d’un escalier.

În aceste două versuri regăsea întreaga Veneţie. Îşi aducea aminte de toamna pe care o petrecuse acolo şi de o frumoasă

iubire care îi prilejuise delicioase nebunii. Fiecare colţişor era impregnat de romantism. Veneţia, ca şi Oxfordul, îşi păstrase fundalul prielnic romanţei şi, pentru un adevărat romantic, fundalul însemna totul, sau aproape totul. O bucată de timp fusese şi Basil cu el acolo, şi făcuse o pasiune nebună pentru Tintoretto. Sărmanul Basil, ce moarte oribilă a avut!

Dorian a oftat, a reluat volumul şi a încercat să uite. A citit despre rândunelele care intră şi ies din micile cafenele din 1 Pe o gamă cromatică, / Cu sâni pe care perle se preling, / Această

Venus din Marea Adriatică / Răsare din ape cu trupul trandafiriu şi alb. / Domurile pe azurul undelor / Urmând al poeziei pur contur, /

Se umflă ca sânii rotunzi / Înălţându-se într-un suspin de amor. / Barca trage la mal şi mă depune, / După ce a aruncat odgonul pe un par, /

Dinaintea unei faţade rozalii, / Pe marmura unor trepte. (Poemul Pe lagune din ciclul „Variaţiuni pe tema Carnavalului de la Veneţia“.) 219

Smyrna, unde hagiii stau şi numără boabele de chihlimbar ale mătăniilor, iar neguţătorii cu capetele înfăşurate în turbane pufăie din pipele lungi cu ciucuri şi tăifăsuiesc între ei cu glasuri solemne. A citit şi despre Obeliscul din Place de la Concorde care plânge cu lacrimi de granit, în singura -

ticul său exil văduvit de soare şi tânjeşte după caldele ape ale Nilu lui acoperit de flori de lotus, acolo unde sunt Sfincşi şi păsări ibis roşii şi roz, vulturi albi cu gheare aurite şi crocodili cu ochi mici din beriliu, care se târăsc pe mâlul verde, vâscos.

A în ceput să mediteze asupra acestor versuri care, sorbind muzica din marmurile pătate de săruturi, povestesc despre acea stranie statuie pe care Gautier o compară cu o voce con -

tralto, acel monstre charmant 1 care stă culcat în camera de porfiriu de la Luvru. După un timp, însă, cartea i-a căzut din mână. A început să se enerveze şi a răbufnit în el un acces de teroare. Dacă Alan Campbell era plecat din Anglia? Şi aveau să treacă zile şi zile până la întoarcerea lui? Sau poate că o să refuze să vină. Şi în cazul acesta ce-i de făcut? Fiecare moment era de o importanţă vitală.

Fuseseră, cândva, buni prieteni, în urmă cu cinci ani – ba chiar inseparabili. Pe urmă prietenia lor încetase brusc. Acum, când se întâlneau în societate, numai Dorian Gray zâmbea.

Alan niciodată.

Era un tânăr extrem de competent, deşi nu aprecia arta, şi firavul simţ al frumosului şi al poeziei pe care îl avea i-l datora în întregime lui Dorian. Pasiunea lui dominantă era ştiinţa. La Cambridge petrecuse multă vreme lucrând în labo -

rator şi obţinuse, la absolvire, o înaltă calificare şi o înaltă dis -

tincţie la Ştiinţele Naturale. Într-adevăr, era şi acum de votat studiului chimiei şi avea un laborator propriu în care obişnuia să se închidă întreaga zi, spre marea mâhnire a mamei lui, care 1 Monstru fermecător (fr.). Referire la poezia Contralto a lui Th. Gautier din volumul Emaux et camées.

220

jinduise să-l vadă parlamentar şi care avea o vagă idee cum că un chimist e o persoană care prescrie reţete. Era totodată

şi un excelent muzician şi cânta şi la vioară, şi la pian mai bine decât majoritatea amatorilor. De fapt, muzica îi adusese împreună, pe el şi pe Dorian Gray – muzica şi acea inefa -

bilă atracţie pe care o exercita Dorian ori de câte ori voia sau, adeseori, chiar în mod inconştient. S-au întâlnit la Lady Berkshire în seara în care Anton Rubinstein1 a concertat acolo; după aceea au fost văzuţi frecvent împreună la operă

sau oriunde era vorba de muzică bună. Prietenia lor intimă

s-a întins pe un interval de vreo optsprezece luni. Campbell era de găsit întotdeauna sau la Selby Royal, sau în Grosvenor Square. Pentru el, ca şi pentru mulţi alţii, Dorian Gray întru -

chipa tot ce-i splendid şi fascinant în viaţă. Dacă s-a produs sau nu o ceartă între ei, nimeni nu a ştiut. Dar pe neaşteptate s-a observat că cei doi abia dacă-şi vorbeau când se întâlneau şi că tânărul Campbell pleca repede de la orice petrecere la care era prezent şi Dorian Gray. De altfel se şi schimbase, părea uneori ciudat de melancolic, s-ar fi zis că aproape nu-i mai plăcea să asculte muzică şi refuza să cânte când era soli -

citat, sub pretextul că munca lui ştiinţifică îl absorbea într-atât încât nu mai avea timp să exerseze. Ceea ce era adevărat. Pe zi ce trecea era tot mai interesat de biologie, şi i-a apărut o dată sau de două ori numele în publicaţii ştiinţifice, în legătură cu unele experienţe bizare.

Acesta era omul pe care-l aştepta Dorian Gray. Se uita la ceas din secundă în secundă. Pe măsură ce se scurgeau minu -

tele, devenea tot mai agitat. În cele din urmă s-a ridicat şi a început să se învârtească în sus şi-n jos prin cameră, ca o fru -

moasă vietate întemniţată într-o cuşcă. Se foia cu paşi mari.

Mâinile îi erau curios de reci.

1 Anton Rubinstein (1829-1894), ilustru pianist şi compozitor rus.

221

Suspansul devenise de nesuportat. I se părea că timpul se târăşte cu picioare de plumb, pe când el era purtat de un vânt colţos spre muchia dinţată a unei râpe întunecate. Ştia bine ce-l aşteaptă acolo; vedea totul în faţa ochilor şi, dârdâind, şi-a strivit, cu mâini umede, pleoapele care-l ardeau, de parcă

ar fi vrut să-şi smulgă din creier simţul văzului, după care şi-ar fi înfipt îndărăt pupilele în cavităţile lor. Dar era în zadar.

Creierul se nutrea din propria lui hrană, iar imaginaţia, căreia teroarea îi dădea dimensiuni groteşti, smucită şi distorsionată

de durere ca o fiinţă vie, ţopăia ca o marionetă zănatică pe o scenă şi rânjea printre măştile care se holbau în juru-i. Şi apoi, brusc, timpul a încremenit pentru el. Da, entitatea asta oarbă, cu răsuflarea încetinită, a încetat să se mai târască şi, timpul fiind mort, gânduri cumplite au năvălit în prim-plan, trăgând din groapă, după ele, spectrul unui viitor hidos şi împingân -

du-i-l în faţa ochilor. Se zgâia la el. Chiar această oroare l-a împietrit.

În sfârşit uşa s-a deschis şi a intrat valetul. Dorian l-a privit cu ochi îngheţaţi.

— Domnul Campbell, domnule, a anunţat omul.

Un suspin de uşurare i-a scăpat printre buzele pârjolite şi culoarea i-a revenit în obraji.

— Pofteşte-l imediat, Francis.

Simţea că redevenise el însuşi. Accesul de laşitate se volatilizase.

Valetul s-a înclinat şi s-a retras. După câteva minute a intrat Alan Campbell, foarte solemn şi cam palid, paloarea fiindu-i intensificată de părul şi sprâncenele negre ca pana corbului.

— Alan! Ce drăguţ din partea ta. Îţi mulţumesc că ai venit.