Îl legau amintiri detestabile de el.
— N-are nici o importanţă, a asigurat-o. Pur şi simplu vreau să o mai văd – nimic altceva. Dă-mi cheia.
— Uitaţi-vă, asta-i cheia, domnule, a răspuns bătrâna sco -
to cind cu mâini tremurătoare, şovăielnice, în lanţul ei de chei.
Într-o clipă o scot din lanţ. Dar nu vă gândiţi să vă mutaţi acolo, domnule, staţi aşa de confortabil aici.
— Nu, nu, a strigat oţărât. Mulţumesc, Leaf. E în ordine.
Femeia a mai zăbovit câteva momente, trăncănind despre unele detalii gospodăreşti. Dorian a oftat şi i-a spus să facă
cum crede că-i mai bine. Drept care ea a părăsit camera zâm -
bind radios.
După ce a închis uşa, Dorian şi-a vârât cheia în buzunar şi şi-a rotit privirea de jur împrejurul camerei. I-au căzut ochii pe o cuvertură amplă din satin purpuriu, încărcată cu broderii grele din fir de aur, o piesă splendidă, datând de pe la sfârşitul secolului al şaptesprezecelea, o lucrătură vene -
ţiană pe care bunicul lui o descoperise într-o mânăstire din apropiere de Bologna. Da, era potrivită pentru a înfăşura în ea lugubrul obiect. Probabil că servise de multe ori ca lin -
ţoliu pentru morţi – acum avea să ascundă ceva care conţinea o degradare proprie – mai rea decât descompunerea morţii –, ceva care va genera orori, şi totuşi nu va muri niciodată.
Ceea ce erau viermii pentru un cadavru aveau să fie păcatele lui pentru imaginea aceea pictată pe pânză. O să-i desfigureze frumuseţea, o să-i sfârtece graţia. O s-o pângărească, o s-o înece în ruşine. Şi totuşi o să continue să trăiască. Va rămâne mereu vie.
S-a cutremurat şi, o clipă, a regretat că nu i-a dezvăluit lui Basil adevăratul motiv pentru care dorea să ascundă portretul.
Basil l-ar fi ajutat să reziste influenţei Lordului Henry şi in -
fluen ţei şi mai nocive generate de propriul său temperament.
166
Dragostea pe care i-o purta Basil – pentru că era într-adevăr vorba de dragoste – avea o structură pur nobilă şi intelectuală.
Nu era acea admiraţie fizică faţă de frumuseţe născută din simţuri, care moare când simţurile lâncezesc. Era una dintre acele iubiri eterice pe care le cunoscuseră şi Michelangelo, şi Montaigne, Winckelmann sau chiar însuşi Shakespeare. Da, Basil ar fi putut să-l salveze. Dar acum era prea târziu. Tre -
cutul poate fi oricând anihilat. Regretele, negările, uitarea îl pot şterge. Dar viitorul e inevitabil. Şi colcăiau în el pasiuni care aveau să-şi găsească dezlănţuirea, visuri care vor da rea -
litate răului din el.
A ridicat de pe canapea cuvertura purpuriu-aurie care o acoperea şi, ţinând-o în mâini, a trecut în spatele paravanului.
Să fi fost oare chipul de pe pânză mai corupt decât înainte?
Avea impresia că rămăsese neschimbat, dar ura i se intensifi -
case. Păr de aur, ochi albaştri, buze de petale de trandafir –
toate erau la locul lor. Doar expresia se modificase. Şi emana o cruzime oribilă. În comparaţie cu tăioasa critică şi repro -
şurile pe care le citea aici, cât de superficiale fuseseră mustră -
rile lui Basil în legătură cu Sibyl Vane – da, cât de superficiale şi lipsite de importanţă. De pe pânză, propriul lui suflet se uita la el şi îl judeca. S-a simţit străpuns de un junghi de durere şi a aruncat bogatul giulgiu peste tablou. În clipa aceea se auzi o ciocănitură în uşă. Dorian a ieşit de după
paravan şi a intrat valetul lui.
— Monsieur, au sosit persoanele pe care mi-aţi cerut să le chem.
Şi-a spus că trebuie să se descotorosească grabnic de valet.
Nu trebuia să ştie unde va fi mutat tabloul. Omul avea o notă
de viclenie şi ochi iscoditori, perfizi. Dorian s-a aşezat la mă -
suţa de scris şi a mâzgălit în grabă un bilet către Lordul Henry în care-i cerea să-i trimită ceva de citit şi-i amintea că urmau să se întâlnească în acea seară la opt şi un sfert.
167
— Să aştepţi răspunsul, i-a poruncit valetului când i-a înmânat biletul, şi cheamă-i pe oameni înăuntru.
Câteva minute mai târziu s-a auzit o altă bătaie în uşă şi a apărut domnul Hubbard în persoană, celebrul meşter rămar din South Audley Street, însoţit de un tânăr ucenic cu o înfăţişare cam bolovănoasă. Domnul Hubbard era un bărbat mărunt, rotofei, cu favoriţi roşii, a cărui admiraţie faţă de artă era considerabil temperată de consacratele buzu -
nare goale ale majorităţii artiştilor cu care lucra. În general, nu-şi părăsea niciodată prăvălia. Aştepta ca muşteriii să vină
la el. Dar când era vorba de Dorian Gray făcea o excepţie.
Avea Dorian ceva care-i fermeca pe toţi. Era o plăcere doar să-l priveşti.
