— Cuvintele astea nu mai au nici o noimă pentru mine.

— Ssst! Nu spune asta! Ai făcut destul rău în viaţa ta. Dum -

nezule mare! Nu vezi cum se zgâieşte la noi blestemăţia asta?

Dorian Gray şi-a întors privirea spre portret şi, deodată, a simţit cum îl năpădeşte un incontrolabil sentiment de ură

faţă de Basil, transmis parcă de imaginea de pe pânză, sau picurat în urechea lui de buzele acelea care rânjeau. S-a iscat în el patima nebună a animalului hăituit, şi-l ura pe omul aşezat la masă, aşa cum nu mai urâse pe nimeni în întreaga lui viaţă. S-a uitat în jur cu o privire sălbatică. Pe capacul scri -

nului pictat din faţa lui strălucea ceva. Ştia ce era. Un cuţit pe care-l luase cu câteva zile în urmă ca să taie o frânghie şi pe care uitase să-l pună la loc. S-a mişcat încet în direcţia cuţi -

tului, trecând pe lângă Hallward. De îndată ce a ajuns în spatele lui, a luat cuţitul şi s-a răsucit spre scaun. Hallward s-a foit, dând parcă să se ridice. Dorian s-a repezit la el şi i-a împlântat cuţitul în vena groasă dindărătul urechii; i-a împins capul pe masă şi i l-a înfipt iar şi iar.

S-a auzit un geamăt înăbuşit şi horcăitul respingător al cuiva care se îneacă cu sânge. Braţele întinse s-au sucit con -

vulsiv de trei ori, vânturând grotesc în aer mâinile cu degete ţepene. A mai înfipt de două ori cuţitul în el, dar omul nu mai mişca. Ceva începuse să picure pe podea. A aşteptat un moment, continuând să apese capul pe masă. Pe urmă a arun -

cat şi cuţitul pe masă şi a rămas ascultând.

Nu se auzea nimic în afară de pic-pic-picul acela pe covorul zdrenţuit. A deschis uşa şi a ieşit pe palier. Casa era 1 De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca ză pada (Isaia I: 18).

212

cufundată în tăcere. Nici ţipenie de om prin preajmă. Câteva secunde a rămas nemişcat. Apoi s-a aplecat peste balustradă

şi a privit în jos, în puţul negru, fremătător, al beznei. După

care a intrat în cameră, a scos cheia şi s-a încuiat înăuntru.

Lucrul acela se găsea tot pe scaun, înclinat peste masă, cu capul aplecat, spatele gârbovit şi braţe fantastic de lungi.

Dacă n-ar fi fost spintecătura roşie, zimţată, din ceafă şi băl -

toaca neagră, închegată, care se lărgea din ce în ce pe masă, ai fi zis că era un om adormit.

Cât de rapid se petrecuse totul! Dorian se simţea ciudat de calm; s-a dus la uşa de sticlă, a deschis-o şi a ieşit pe bal -

con. Vântul împrăştiase ceaţa şi cerul arăta ca o uriaşă coadă

de păun, înstelată cu miriade de ochi de aur. A privit în stradă

şi l-a văzut pe poliţistul care-şi făcea rondul cercetând cu raza lungă a lanternei uşile caselor tăcute. Pata de lumină roşie a unei trăsuri s-a ivit într-o străfulgerare la colţ, apoi a pierit.

O femeie înfăşurată într-un şal fluturător se târa încet pe lângă garduri, împleticindu-se. Din când în când se oprea şi privea în spate. La un moment dat a început să cânte, cu o voce hârâită. Poliţistul a traversat, i-a spus ceva. Femeia s-a îndepărtat poticnindu-se şi râzând. O rafală pişcătoare a mătu -

rat piaţeta. Lămpile cu gaz au pâlpâit, flacăra li s-a albăstrit, copacii dezgoliţi şi-au scuturat ramurile de oţel negru. Dorian a tremurat de frig şi a intrat în cameră, trăgând uşa după el.

Pe urmă a scos cheia şi a descuiat uşa camerei. Nu a arun -

cat nici măcar o privire spre omul mort. Simţea că secretul stării lui consta în a nu realiza situaţia. Prietenul pictor al fata -

lului portret căruia i se datora întreaga mizerie ieşise din viaţa lui. Era suficient.

Şi-a adus aminte de lampă. Era o piesă curioasă, de artiza -

nat maur, din argint mat, incrustat cu arabescuri din metal lucitor şi cu turcoaze brute. Poate că valetul o să-i observe lipsa şi o să pună întrebări. A ezitat o clipă, pe urmă s-a întors în 213

cameră şi a luat lampa de pe masă. Nu a putut evita să vadă

mortăciunea. Cât de nemişcat era! Ce oribil de albe erau mâi -

nile lui lungi. Părea o înfricoşătoare figură de ceară.

După ce a încuiat din nou uşa după el, a coborât tiptil.

Lemnăria scârţâia, de parcă plângea de durere. S-a oprit de câteva ori şi a aşteptat. Nimic: totul era încremenit. Nu se auzea decât zgomotul paşilor lui.

Când a intrat în bibliotecă i-au căzut ochii pe geanta şi paltonul aruncate într-un colţ. Trebuiau ascunse undeva. A descuiat o nişă secretă din spatele unor lambriuri, în care îşi ţinea propriile articole de deghizare, şi le-a înghesuit înăuntru.

Mai târziu îi va fi uşor să le ardă. După aceea şi-a consultat ceasul. Două fără douăzeci.

S-a aşezat şi a început să chibzuiască. An de an, ba chiar lună de lună, în Anglia erau oameni condamnaţi la spânzu -

rătoare pentru ceea ce făcuse el. Plutea în văzduh nebunia omorurilor. Probabil că o stea sângerie se apropiase prea mult de pământ… şi totuşi ce probă exista împotriva lui? Basil Hallward plecase din casa lui pe la unsprezece. Nimeni nu-l văzuse revenind. Majoritatea servitorilor se găseau la Selby Royal. Valetul lui se dusese la culcare… Parisul! Da. Basil plecase la Paris cu trenul de la miezul nopţii, aşa cum avusese de gând. Ţinând seama de curioasele lui deprinderi discrete, vor trece luni de zile până să apară unele suspiciuni. Luni de zile! Până atunci putea fi distrusă orice urmă.

Deodată i-a venit o idee neaşteptată. Şi-a îmbrăcat haina de blană, şi-a pus pălăria şi a ieşit în hol. Acolo s-a oprit, au -

zind pe trotuar paşii grei ai poliţistului şi văzând lumina roşie a lanternei reflectată în fereastră. A aşteptat, ţinându-şi răsuflarea.

După câteva minute a tras zăvorul şi a ieşit, apoi a încuiat din nou, fără zgomot, uşa după el. După care a pornit să

214

sune clopoţelul. Cinci minute mai târziu a apărut valetul lui, îmbrăcat pe jumătate şi ameţit de somn.

— Francis, îmi pare rău că a trebuit să te trezesc, dar mi-am uitat cheile, i-a spus, intrând în casă. Cât e ceasul?

— Două şi zece, domnule, a răspuns omul privind cea -

sornicul şi clipind des.

— Două şi zece? Îngrozitor de târziu. Mâine trebuie să mă

trezeşti la ora nouă. Am nişte treburi.

— Bine, domnule.

— M-a căutat cineva în seara asta?