Vino, îţi spun. Ai pălăvrăgit destul despre degradare. Acum ai să te trezeşti faţă în faţă cu ea.

În fiecare cuvânt pe care-l rostea răsuna nebunia mândriei.

A bătut din picior în felul lui băieţesc, insolent. Era invadat 205

de o teribilă bucurie la gândul că o să-şi împărtăşească secretul cu altcineva, şi acest altcineva era tocmai omul care pictase portretul. Portretul care stătea la originea întregii lui vieţi ruşinoase; iar omul care l-a pictat va purta pentru tot restul vieţii lui povara amintirii fioroase a ceea ce făcuse.

— Da, a continuat Dorian apropiindu-se de el şi privindu-l cu fermitate în ochii lui serioşi. O să-ţi arăt sufletul meu. Vei vedea cu ochii tăi ceea ce îţi închipui că numai Dumnezeu poate vedea.

Hallward a bătut în retragere.

— Dorian, e o blasfemie, a strigat. Nu trebuie să rosteşti ase -

menea cuvinte. Sunt îngrozitoare şi complet lipsite de sens.

— Aşa crezi? a întrebat Dorian râzând.

— Ştiu că aşa sunt. Cât despre cele ce ţi-am spus în noap -

tea asta, am făcut-o numai pentru binele tău. Ştii că ţi-am fost întotdeauna un prieten de nădejde.

— Nu mă atinge! Sfârşeşte ce mai ai de spus!

O expresie de durere a schimonosit pentru o clipă faţa pic -

torului. A tăcut şi s-a simţit cuprins de un puternic val de milă.

În fond, ce drept avea el să se amestece în viaţa lui Dorian Gray? Dacă săvârşise măcar a zecea parte din tot ce se spunea, cât trebuie să fi suferit! Hallward s-a ridicat şi s-a dus în faţa şemineului, urmărind butucii care ardeau sub cenuşa lor albă

ca o chiciură, şi inimile palpitânde ale flăcărilor.

— Aştept, Basil! i-a spus tânărul pe un ton dur, răspicat.

Hallward s-a întors spre el.

— Asta e tot ce am avut de spus. Trebuie să-mi dai un răs -

puns la grozăviile astea puse pe seama ta. Dacă o să-mi spui că totul e minciună, de la un capăt la celălalt, o să te cred. Dez -

minte-le, Dorian, dezminte-le! Nu-ţi dai seama prin ce trec eu? Dumnezeule! Nu-mi spune că eşti netrebnic şi corupt, şi copleşit de ruşine!

206

Dorian Gray a zâmbit. În zâmbetul lui răzbătea o notă

de dispreţ.

— Basil, vino sus, i-a cerut calm. Ţin un jurnal al vieţii mele, zi de zi, un jurnal care nu iese niciodată din camera în care e scris. Dacă vii cu mine, o să ţi-l arăt.

— Dacă aşa doreşti, Dorian, o să vin cu tine. Constat că

am pierdut trenul. Nu-i nimic. Iau mâine altul. Dar nu-mi cere să citesc ceva în noaptea asta. Tot ce vreau e un răspuns clar la întrebarea mea.

— O să primeşti răspunsul sus. Nu ţi-l pot da aici. N-o să ai mult de citit.

Capitolul 13

A ieşit din cameră şi a pornit să urce scara, iar Basil Hallward venea după el. Păşeau uşor, aşa cum fac, instinctiv, oamenii noaptea. Lampa din mâna lui Dorian arunca umbre fantastice pe perete şi pe scară. Se stârnise vântul şi ferestrele zornăiau. Când au ajuns la ultimul palier, Dorian a aşezat lampa jos, a scos cheia şi a descuiat lacătul.

— Basil, insişti să afli? l-a întrebat cu voce scăzută.

— Da.

— Sunt încântat, a răspuns zâmbind, după care a adăugat cu oarecare asprime: Eşti unicul om din univers care are dreptul să cunoască totul despre mine. Ai avut asupra vieţii mele un impact mult mai puternic decât crezi.

A ridicat lampa de jos, a deschis uşa şi a intrat. Un curent de aer rece s-a strecurat pe lângă ei, şi flacăra lămpii a tre mu -

rat un moment, apoi şi-a schimbat culoarea în portocaliu.

Do rian s-a înviorat.

— Închide uşa după tine, i-a şoptit, aşezând lampa pe o masă.

Hallward a privit de jur împrejur cu o expresie nedu me -

rită. Încăperea arăta de parcă nu mai fusese locuită de ani de zile. O tapiserie flamandă fanată, un tablou cu o draperie în faţă, un vechi cassone italienesc şi o bibliotecă aproape goală – asta era tot ce părea să conţină camera, plus o masă

şi un scaun. Când Dorian a aprins o lumânare pe jumătate 208

consumată care se găsea pe poliţa căminului, pictorul a văzut că întreaga încăpere era înecată în praf, iar covorul era găurit.

Un şoarece a ţâşnit pe lângă ei şi s-a pitit după un lambriu.

În aer plutea miros de mucegai.

— Deci, Basil, tu crezi că numai Dumnezeu poate să vadă

sufletul? Trage draperia aceea şi ai să vezi sufletul meu.

Vorbea pe un ton rece şi crud.

— Dorian, eşti nebun sau joci un rol? a bâiguit Hallward, încruntându-se.

— Nu vrei? Atunci va trebui s-o fac eu, a spus tânărul şi a tras draperia de pe bara ei, lăsând-o să cadă pe podea.

Un strigăt de groază a scăpat de pe buzele pictorului când a văzut, în lumina scăzută, faţa monstruoasă de pe pânză rân -

jind la el. Era în expresia ei ceva care te umplea de dezgust şi silă. Doamne sfinte! Faţa la care se uita era a lui Dorian Gray! Oroarea, sau ce-o fi fost, încă nu-i desfigurase complet extraordinara frumuseţe. Se mai zărea puţin aur în părul rărit, puţin carmin pe gura senzuală. Ochii obosiţi păstraseră