sem niciodată până atunci şi nu auzisem nimic despre el, deşi de atunci încolo am auzit prea multe. Mi-a oferit un preţ

extravagant. L-am refuzat. Avea în forma degetelor ceva ce-mi displăcea. Şi acum ştiu că am avut perfectă dreptate în ceea ce îmi închipuisem despre el. Duce o viaţă îngrozitoare. Dar tu, Dorian, cu figura ta pură, luminoasă, candidă, cu mira -

culoasa ta tinereţe neatinsă – nu, nu pot crede nimic rău despre tine. Şi totuşi te văd extrem de rar, şi acum nu mai treci deloc pe la atelier, iar când sunt departe de tine şi aud toate ororile pe care le spun oamenii în şoaptă despre tine, nu ştiu ce să mai cred. Dorian, un om de talia Ducelui de Berwick părăseşte salonul unui club când intri tu? De ce atâţia gen -

tlemeni londonezi refuză să vină la tine şi nu te invită la ei?

Erai cândva prieten bun cu Lordul Staveley. L-am întâlnit săptămâna trecută la un dineu. Din întâmplare, pe parcursul conversaţiei au fost menţionate miniaturile tale, pe care le-ai împrumutat expoziţiei de la Dudley. Staveley şi-a arcuit dispreţuitor buzele şi a declarat că e posibil să ai gusturi artis -

tice rafinate, dar că eşti un om pe care nici o tânără inocentă

nu ar trebui să-l cunoască şi nici o femeie castă nu ar trebui 202

să se afle în aceeaşi cameră cu el. I-am amintit că sunt un prie -

ten de-al tău şi l-am întrebat ce a vrut să spună. Mi-a explicat în faţa tuturor celorlalţi. A fost înfiorător. De ce prietenia ta le e fatală tinerilor care ţi se alătură? A fost băiatul acela nefericit din Corpul de Gardă care s-a sinucis. Erai bunul lui prieten. Pe urmă a fost Sir Henry Ashton, care a fost nevoit să părăsească Anglia din cauza numelui său compromis. Eraţi inseparabili. Ce să mai vorbim de Adrian Singleton şi de cumplitul lui sfârşit? Sau despre unicul fiu al Lordului Kent şi cariera lui? L-am întâlnit ieri pe tatăl lui în St. James’s Street.

Părea covârşit de ruşine şi de durere. Ce-i cu Ducele de Perth?

Ce fel de viaţă duce acum? Care gentleman s-ar mai apropia de el?

— Opreşte-te, Basil! Vorbeşti despre lucruri care-ţi sunt complet necunoscute, a intervenit Dorian Gray, muşcându-şi buzele şi cu o notă de infinit dispreţ în glas. M-ai întrebat de ce Berwick părăseşte camera când intru eu. Pentru că eu cunosc totul despre viaţa lui, nu pentru că el ar cunoaşte ceva despre viaţa mea. Cu sângele care curge în vinele lui, cum ar putea avea o reputaţie nepătată? M-ai întrebat despre Henry Ashton şi despre tânărul Perth. Crezi că de la mine au învăţat primul viciile şi cel de-al doilea desfrâul? Dacă prostănacul de fiu al lui Kent îşi alege nevasta de pe stradă, ce vină am eu? Dacă Adrian Singleton iscăleşte o cambie cu numele prie -

tenului său, eu sunt păzitorul lui? Ştiu bine cum trăncăneşte lumea în Anglia. Mic-burghezii fac mare caz de prejudecăţile lor morale la grosolanele lor mese de prânz, şi şuşotesc despre depravarea celor ce le sunt superiori, încercând să pretindă

că şi ei frecventează înalta societate şi sunt în relaţii amicale cu cei pe care îi calomniază. În ţara asta e de ajuns ca un om să posede distincţie şi minte pentru ca orice limbut de doi bani să-l defăimeze. Şi ce fel de viaţă duc oamenii aceia 203

care pozează în stâlpi ai moralităţii? Dragul meu, uiţi că

trăim în ţara natală a ipocriziei?

— Dorian, a strigat Hallward, nu asta-i problema! Anglia e rea, ştiu, şi societatea engleză calcă strâmb. Tocmai acesta e motivul pentru care doresc ca tu să urmezi drumul drept.

Şi nu l-ai urmat. Avem dreptul să judecăm un om după

efectul pe care-l are asupra prietenilor săi. Prietenii tăi par să fi pierdut orice simţ al onoarei, al compasiunii, al purităţii.

Le-ai inoculat nebunia plăcerii. Au decăzut la cel mai jos nivel. Tu i-ai împins acolo. Da, tu i-ai împins acolo şi totuşi poţi zâmbi, cum zâmbeşti acum. Şi lucrurile stau şi mai rău.

Ştiu că tu şi Harry sunteţi nedespărţiţi. Numai din această

pricină, dacă nu din altele, n-ar fi trebuit să terfeleşti numele surorii lui.

— Basil, bagă de seamă. Mergi prea departe.

— Trebuie să vorbesc şi tu trebuie să mă asculţi. Ai să mă

asculţi. Când ai cunoscut-o pe Lady Gwendolen, nu exista nici un fir de scandal legat de numele ei. Mai cunoşti azi în Londra vreo femeie decentă care să accepte să se plimbe alături de ea în Park? Vai de mine, nici copiilor ei nu li se în -

găduie să locuiască la ea. Şi mai sunt şi alte poveşti – se spune că ai fost văzut strecurându-te, în zori, din nişte case abjecte sau furişându-te, deghizat, în cele mai infame locuri din Londra. E adevărat? Poate fi adevărat? La început, când am auzit toate astea, am râs. Acum le aud repetate şi mă cu -

tremur. Ce-i cu reşedinţa ta de la ţară şi cu viaţa care se des -

făşoară acolo? Dorian, habar n-ai ce se vorbeşte despre tine.

N-o să-ţi spun, pentru că nu vreau să-ţi ţin predici. Îmi aduc aminte că l-am auzit o dată pe Harry comentând că orice om care se simte, pentru un moment, popă amator, începe întot -

deauna cu aceste cuvinte şi pe urmă se grăbeşte să le încalce.

Da, vreau să-ţi ţin predici. Vreau să duci o viaţă care să-i facă

pe oameni să te respecte. Vreau să ai un nume curat şi o repu -

204

taţie nepătată. Vreau să te dezbari de oamenii dubioşi cu care te-ai asociat. Nu ridica din umeri. Nu fi atât de nepăsător.

Tu exerciţi o extraordinară influenţă asupra oamenilor.

Foloseşte-o în numele binelui, şi nu al răului. Se spune că

tu corupi orice persoană cu care te împrieteneşti, şi că e sufi -

cient ca tu să intri într-o casă, pentru ca apoi să urmeze ruşi -

nea pentru cei de acolo. Nu ştiu dacă e aşa sau nu. Cum aş

putea şti? Dar aşa se spune. Am auzit şi lucruri despre care e cu neputinţă să mă îndoiesc. Lordul Gloucester a fost unul dintre cei mai buni prieteni ai mei la Oxford. Şi mi-a arătat o scrisoare concepută de soţia lui pe patul de moarte, când s-a stins, singură, în vila lor din Mentone. Numele tău e implicat în cea mai tulburătoare confesiune pe care am citit-o vreodată. L-am asigurat pe lord că e absurd – că te cunosc bine şi că eşti incapabil de asemenea orori. Te cunosc oare?

Mă întreb dacă te cunosc. Înainte de a răspunde la această

întrebare, ar trebui să-ţi văd sufletul.

— Să-mi vezi sufletul! a repetat Dorian Gray, ridicându-se de pe canapea, alb la faţă de spaimă.

— Da, a răspuns Hallward cu gravitate şi cu o adâncă du -

rere în voce. Să-ţi văd sufletul, dar aşa ceva numai Dum ne -

zeu ar putea face.

Un râs amar, zeflemitor, a ţâşnit de pe buzele tânărului.

— Ai să-l vezi şi tu, în seara asta! a strigat luând o lampă

de pe masă. Vino, e propria ta creaţie. De ce să nu te uiţi la ea? După aceea, dacă ai să doreşti, ai să poţi povesti lumii totul. Nimeni n-o să te creadă. Şi dacă o să te creadă, o să

mă placă şi mai mult. Cunosc epoca în care trăim mult mai bine decât tine, deşi trăncăneşti atât de plicticos despre ea.