2 Desdemona din tragedia Othello de W. Shakespeare.
148
tâmplate. A fost o experienţă formidabilă. Asta-i tot. Mă
întreb dacă viaţa îmi mai rezervă ceva atât de formidabil.
— Viaţa îţi rezervă de toate, Dorian. Nu există nici un lucru pe care tu, cu extraordinara ta frumuseţe, să nu-l poţi realiza.
— Dar, Harry, gândeşte-te când o să ajung abject, zbârcit şi bătrân?
— Ei, atunci, a răspuns Lordul Henry ridicându-se să
plece, atunci, dragul meu Dorian, va trebui să te lupţi pentru victoriile tale. Acum ţi se oferă totul pe tavă. Nu, dragă, tu trebuie să-ţi menţii frumuseţea. Trăim într-un secol în care se citeşte prea mult pentru a reuşi să fim înţelepţi şi se gân -
deşte prea mult pentru a reuşi să fim frumoşi. Nici tu nu poţi fi cruţat. Şi acum ai face bine să te îmbraci şi să vii la club.
Şi-aşa suntem în întârziere.
— Harry, cred că o să vin direct la operă. Mă simt prea sleit ca să pot mânca. Ce număr are loja surorii tale?
— Douăzeci şi şapte, cred. Pe culoarul principal. Ai să-i vezi numele pe uşă. Dar îmi pare rău că nu vii la masă.
— Nu mă simt în stare, Harry, a răspuns Dorian, lipsit de vlagă. Dar îţi rămân foarte îndatorat pentru tot ce mi-ai spus. Fără îndoială, eşti cel mai bun prieten al meu. Nimeni nu m-a mai înţeles vreodată cum mă înţelegi tu.
— Ne găsim abia la începutul prieteniei noastre, i-a răs -
puns Lordul Henry, strângându-i mâna. La revedere. Sper să te văd înainte de orele nouă treizeci. Ţine minte, cântă
Patti.
După ce a închis uşa în urma lui, Dorian Gray a agitat clopoţelul şi, după câteva minute, a apărut Victor cu lămpile şi a tras în jos storurile. Dorian aştepta cu nerăbdare să-l vadă
plecând. Dar omul părea să lungească totul, trăgând inter -
minabil de timp.
149
De îndată ce a rămas singur, Dorian s-a repezit la paravan şi l-a tras la o parte. Nu, nu se mai produsese altă modificare a tabloului. Probabil că receptase vestea morţii lui Sybil Vane înainte de a o fi aflat el însuşi. Sesiza evenimentele pe măsură
ce acestea aveau loc. Grimasa de cruntă cruzime care defor -
mase conturul fin al gurii apăruse, fără îndoială, chiar în mo -
mentul când fata băuse otrava sau ce-o fi fost. Sau rămânea indiferent, poate, la rezultate? Nu făcea decât să înregistreze ce se petrecea în sufletul lui? Îşi punea felurite întrebări şi spera că, poate, într-o zi, o să vadă cu ochii lui cum se pro -
duce schimbarea, speranţă care-i dădea însă fiori.
Biata Sibyl! Ce poveste romantică! De câte ori simulase pe scenă moartea! Şi uite că adevărata moarte o prinsese şi o luase cu ea. Oare cum interpretase această cumplită scenă
finală? L-o fi blestemat oare în clipa morţii? Nu, murise din dragoste pentru el şi, de acum înainte, dragostea va constitui un lucru sacru în conştiinţa lui. Prin sacrificiul vieţii ei, Sibyl răscumpărase totul. Nu o să se mai gândească la chinul prin care-l făcuse să treacă în seara aceea infernală, la teatru. Se va gândi la ea ca la o splendidă făptură tragică, trimisă în lumea scenei pentru a demonstra suprema realitate a Iubirii.
O minunată făptură tragică? Ochii i s-au umplut de lacrimi când i-a revăzut în memorie faţa copilărească, felul ei de a fi plin de imaginaţie, candid, graţia ei sfielnică, şovăielnică.
Şi-a şters în grabă lacrimile şi a examinat din nou tabloul.
Îşi dădea seama că sosise momentul unei alegeri. Sau ale -
gerea fusese deja făcută? Da, viaţa hotărâse în numele lui –
viaţa şi insaţiabila lui curiozitate în legătură cu viaţa. Tinereţe veşnică, pasiune fără limite, plăceri subtile, secrete, bucurii dezlănţuite şi păcate dezlănţuite – le-ar putea avea pe toate. Şi portretul ar suporta povara ruşinii lui – atât şi nimic mai mult.
L-a împuns un junghi dureros la gândul deformării pe care avea să o sufere chipul acela frumos de pe pânză. O
150
dată, într-o toană juvenilă de imitaţie zeflemitoare a lui Narcis, sărutase sau se prefăcuse a săruta buzele acelea pictate, care acum îi zâmbeau cu atâta răutate. Dimineaţă de dimineaţă
privise portretul minunându-se de frumuseţea lui, aproape îndrăgostit de el, aşa i se părea. Şi acum avea să se schimbe la fiecare capriciu căruia îi va ceda el? Oare o să devină un obiect monstruos şi respingător, care va trebui ascuns într-o cameră încuiată ca să nu fie atins de lumina soarelui, care poleise de atâtea ori onduleurile aurii ale părului său? Ce păcat! Ce păcat!
O clipă s-a gândit să se roage ca oribila fuziune dintre el şi portret să înceteze. Fuziunea apăruse ca urmare a unei rugăciuni şi poate că o să se curme în urma unei alte rugă -
ciuni şi portretul o să rămână neschimbat. Şi totuşi, ce om, care ştie câte ceva despre viaţă, ar respinge şansa de a rămâne de-a pururi tânăr, oricât de fantastică ar fi această şansă sau orice urmări ar putea presupune? Şi apoi, să fi fost portretul, într-adevăr, sub controlul lui? Oare rugăciunea lui pricinuise substituţia? N-o fi existat la bază vreo ocultă cauză ştiinţifică?
Dacă gândirea poate exercita o influenţă asupra unui orga -
nism viu, n-ar putea oare exercita aceeaşi influenţă şi asupra materiei moarte, anorganice? Sau poate că fără gândire şi fără voinţă conştientă lucrurile exterioare nouă n-ar putea vibra la unison cu stările şi pasiunile noastre, fiecare atom chemând alt atom printr-o tainică uniune sau printr-o stranie afinitate? Cauza nu avea însă nici o importanţă. Nu o să
