Dorian avea şi o pasiune specială pentru veşmintele ecleziastice, pasiune legată, de altfel, de tot ce ţinea de slujbele bisericeşti. În scrinurile lungi din lemn de cedru, aliniate în galeria din aripa apuseană a casei, stocase numeroase rarităţi 1 Floare de crin, emblema nobilimii franceze.

2 Pânză de mătase folosită în ceremonialul japonez al ceaiului pen tru purificarea ustensilelor.

189

ce reprezentau adevăratele veşminte ale Miresei lui Cristos, care trebuie să fie îmbrăcată în purpură, giuvaieruri şi pân -

zeturi delicate ca să-şi poată ascunde sleitul trup torturat de suferinţele pe care şi le aplică singură şi de rănile dureroase pe care şi le provoacă singură. Mai poseda o extraordinară

capă – o pelerină scurtă – religioasă din mătase stacojie şi damasc din fir de aur, imprimată cu un model repetat de rodii aurii introduse în nişte flori cu şase petale, în ale căror părţi laterale apărea emblema ananasului lucrată în perle. Mar -

ginile capei erau divizate în mici panouri care reprezentau scene din viaţa Fecioarei, iar încoronarea Fecioarei apărea pe gluga capei în mătăsuri colorate. Era o operă italienească

din secolul cincisprezece. Mai avea şi o altă capă din catifea verde, brodată cu buchete de frunze de acant în formă de inimă, din care se răspândeau flori albe cu tulpini lungi, cu -

sute cu fir de argint şi cristale colorate. Închizătoarea repre -

zenta un cap de serafim lucrat în relief cu fir de aur. Marginile erau ţesute în romburi de mătase roşie şi aurie, în care apă -

reau medalioanele a numeroşi sfinţi şi martiri, printre care figura şi Sfântul Sebastian. Era înveşmântat în odăjdii din mătase chihlimbarie şi din brocart albastru şi auriu, mătase galbenă de damasc, imprimate cu scene din Patimile şi Răs -

tignirea lui Cristos şi brodate cu lei, păuni şi alte emble me; mai colectase şi odăjdii din satin alb şi mătase trandafirie de damasc, ornate cu lalele, delfini şi fleurs de lys; cortine pentru altar din catifea roşie şi pânză albastră; şi numeroase ştergare, învelitoare de potir, sudarii pentru şters faţa şi frun tea. În utilizările mistice ale unor asemenea obiecte exista ceva care îi exalta imaginaţia.

Pentru că aceste comori ca şi toate obiectele colecţionate în superba lui locuinţă reprezentau pentru el mijloace de uitare, modalităţi de evadare, măcar temporară, din spaima care uneori i se părea prea apăsătoare pentru a putea fi supor -

190

tată. În încăperea singuratică, zăvorâtă, în care petrecuse atâţia ani din copilăria lui, atârnase acum pe perete, cu pro -

priile sale mâini, teribilul portret ale cărui trăsături mereu modificate îi înfăţişau degradarea reală a vieţii lui. În faţa portretului drapase, ca pe o perdea, linţoliul de purpură şi aur. Uneori, săptămâni întregi nu călca în acea cameră, uita de odioasa pictură şi îşi redobândea nepăsarea, admirabila sa voioşie şi pasionata curiozitate în ce priveşte existenţa. Şi alteori, brusc, în toiul nopţii, se strecura afară din casă şi se ducea într-un loc infam de pe lângă Blue Gate Fields1 unde rămânea zi după zi, până când era izgonit. Când se întorcea acasă se posta în faţa portretului, uneori urând şi tabloul, şi urându-se şi pe sine însuşi, alteori simţindu-se plin de acea tru fie individualistă, generată în parte de fascinaţia păcatului, şi atunci zâmbea cu o tainică plăcere nefericitei lui umbre sortite să îndure povara care ar fi trebuit să-i aparţină.

După câţiva ani, nu a mai putut îndura să lipsească un timp îndelungat din Anglia, şi a renunţat la vila din Trouville pe care o împărţea cu Lordul Henry, ca şi la căsuţa albă îm -

prejmuită de ziduri din Alger, unde petrecuseră mai multe ierni. Nu suporta ideea de a fi separat de portretul care făcea parte integrantă din viaţa lui, şi se temea ca nu cumva în ab senţa lui să pătrundă cineva în cameră, în pofida barelor complicate cu care blocase uşa.

Era conştient că nimeni n-ar fi înţeles mare lucru. Pentru că portretul, în ciuda oribilei descompuneri şi urâţiri a feţei, păstra încă o certă asemănare cu el, aşadar ce-ar fi putut alţii să înţeleagă? S-ar amuza, pur şi simplu, dacă cineva ar încerca să-l hărţuiască. Nu el îl pictase. Ce-i păsa lui că portretul arăta urât şi ruşinos? Şi chiar dacă le-ar spune adevărul, l-ar crede cineva?

1 Cartier rău famat din zona docurilor londoneze, cunoscut pen -

tru fumătorii de opiu şi pentru bordelurile sale marinăreşti.

191

Totuşi era speriat. Uneori, când se găsea la reşedinţa lui din Nottinghamshire oferind petreceri tinerilor sclivisiţi de rangul lui, care erau principalii săi parteneri, şi uimindu-i pe localnici prin risipa de lux şi splendoarea sclipitoare a mo -

dului său de viaţă, îşi părăsea dintr-odată musafirii şi se repezea la oraş să se convingă că nimeni nu umblase la uşă

şi că portretul era la locul lui. Dacă ar fi fost furat? Numai gândul îi dădea fiori de groază. Fireşte că, în asemenea caz, toată omenirea i-ar afla secretul. Poate că unii îl şi suspectau.

Pentru că, deşi pe mulţi îi fermeca, nu erau puţini cei care nu aveau încredere în el. Fusese cât pe-aci să fie respins de un club selectiv din West End, la care îl îndrituiau din plin originea şi rangul lui social, şi se mai spunea că, odată, când un prieten l-a dus în fumoarul clubului Churchill, Ducele de Berwick şi un alt domn s-au ridicat ostentativ şi au părăsit sala. După ce a trecut de douăzeci şi cinci de ani, au început să circule felurite poveşti ciudate legate de el. Se zvonea că

fusese văzut încăierându-se cu nişte marinari străini într-o dugheană împuţită de la periferia cartierului Whitechapel, şi că se înhăita cu hoţi şi cu falsificatori de bani cărora le cu -

noştea toate tainele meseriei. Extraordinarele sale absenţe deveniseră notorii şi, când reapărea în societate, oamenii şuşoteau prin colţuri sau treceau pe lângă el cu un rânjet dis -

preţuitor, ori îl priveau cu o răceală iscoditoare, de parcă

erau hotărâţi să-i descopere secretul.

Fireşte că el nu lua în seamă asemenea insolenţe sau încer -

cări sfidătoare şi, în opinia majorităţii, felul lui de a fi franc şi binedispus, fermecătorul său surâs adolescentin, infinita graţie a minunatei sale tinereţi care, s-ar fi zis, nu-l mai pără sea, erau, în ele însele, un suficient răspuns în faţa calomniilor –

căci aşa erau considerate – care se răspândiseră în jurul lui.

Totuşi, se observase că unii dintre cei care-i fuseseră prieteni intimi începeau, după un timp, să-l ocolească. Femei care-l 192

adoraseră nebuneşte şi care de dragul lui sfidaseră toate restricţiile sociale şi încălcaseră toate convenţiile, păleau de ruşine sau de oroare când intra Dorian Gray.

Dar aceste scandaluri păstrate în şoaptă nu făceau decât să-i sporească în ochii unora periculosul farmec. Substanţiala lui avere era, neîndoielnic, un element de siguranţă. Socie -

tatea, cel puţin societatea civilizată, nu e niciodată pregătită

să dea crezare unor argumente în detrimentul celor ce sunt şi bogaţi, şi fascinanţi. Societatea simte instinctiv că manierele elegante sunt mai importante decât morala şi, în opinia ei, o înaltă respectabilitate e mult mai puţin valoroasă decât po -

sesiunea unui bun chef. Şi, la urma urmei, te consolează prea puţin să afli că omul care ţi-a servit un dejun slab sau un vin prost are o viaţă privată ireproşabilă. Chiar virtuţile cardinale nu pot compensa servirea la dejun a unor antreuri răcite, a afir -

mat odată Lordul Henry în cadrul unei discuţii asupra subiec -

tului respectiv; şi se pot spune multe în apărarea acestui punct de vedere. Căci canoanele înaltei societăţi sunt, sau ar trebui să fie, aceleaşi ca şi canoanele artei. Forma este absolut esenţială

în această privinţă. Trebuie să afişeze demnitatea unei cere -

monii, precum şi irealitatea ei, şi ar trebui să îmbine caracterul nesincer al unei piese de teatru romantice cu spi ritul şi fru -

museţea pieselor care ne încântă. Şi oare lipsa de since ritate e un lucru atât de înspăimântător? Nu cred. Este mai curând o metodă prin care ne putem multiplica personalitatea.

În orice caz, aceasta era părerea lui Dorian Gray. Se mi -

nuna de genul acela de psihologie superficială care concepe Eul ca pe o entitate unitară, permanentă, de încredere şi de unică esenţă. Pentru el, omul era o creatură cu miriade de vieţi şi miriade de senzaţii, o creatură complexă, multiformă, care poartă în ea ciudate moşteniri de gândire şi de simţire, şi a cărei carne e coruptă de monstruoasele maladii ale prede ceso -

rilor morţi. Îi plăcea să rătăcească prin recea şi neprietenoasa 193

galerie de tablouri din reşedinţa lui de la ţară, şi să contemple diferitele portrete ale celor al căror sânge curgea prin venele lui. Iată-l pe Philip Herbert descris de Francis Osborne1 în Memorii din timpul domniei reginei Elisabeta şi a regelui Iacob Întâi drept un tânăr „alintat la Curte datorită chipului său frumos care însă nu l-a însoţit mult timp“. Oare ducea el, uneori, viaţa tânărului Herbert? Să se fi transmis vreun germen otrăvitor din trup în trup, până a ajuns la el? Să fi fost un vag simţ atavic al frumuseţii pierdute care l-a făcut pe el, atât de brusc şi aproape iraţional, să rostească, în ate -

lierul lui Basil Hallward, acea rugăciune dementă care i-a schimbat întreaga viaţă? Iată-l aici, înveşmântat în vestă roşie brodată cu aur şi mantie bătută în nestemate, cu gulerul şi manşetele din dantelă încreţită tivită cu aur, pe Sir Anthony Sherard, având ghemuită la picioare armura neagră-argintie.

Ce ereditate i-o fi transmis şi acesta? Oare amantul Giovannei de Nappoli i-o fi lăsat moştenire păcatul şi ruşinea? Oare acţiunile lui erau doar înfăptuirile visurilor pe care acest om mort nu cutezase să le realizeze? Iat-o, surâzând din pânza ofilită, pe Lady Elizabeth Devereux, cu vălul ei pe creştet, brâul de perle şi mâneci drepte, roz. Ţinea o floare în mâna dreaptă, iar în stânga strângea un colan smălţuit cu roze albe. Pe o masă de lângă ea se găseau o mandolină şi un măr.