lui, şi se abandona influenţelor lor subtile, pentru ca, după ce le sesiza coloritul şi îşi satisfăcea curiozitatea intelectuală, să le abandoneze cu acea curioasă indiferenţă, compatibilă totuşi cu ardoarea temperamentală, ba chiar, conform unor psiho -

logi moderni, fiind o condiţie a ei.

La un moment dat, s-a zvonit că ar avea de gând să se ală -

ture credinţei romano-catolice; e cert că ritualul romano-ca tolic constituia o veche atracţie a lui. Sacrificiul zilnic, realmente mult mai distructiv decât toate jertfele lumii antice, îl stârnea prin superba-i respingere a evidenţei simţurilor, prin simpli -

tatea primitivă a elementelor sale, precum şi prin eternul patos al tragediei umane pe care încerca să-l simbolizeze. Îi făcea plăcere să îngenuncheze pe dalele de marmură rece şi să-l urmărească pe preot, înveşmântat în odăjdiile-i ţepene şi împovărate, ridicând lent, cu mâinile-i albe, vălul taberna -

culului, sau înălţând potirul în formă de felinar bătut în pietre scumpe, adăpostind acea coajă străvezie despre care uneori refuzăm să credem că ar fi într-adevăr panis caelestis, pâinea îngerilor; sau, înfăşurat în straiele patimilor lui Cristos, rupând anafura şi lovindu-se cu pumnii în piept pentru păcatele lui.

Cădelniţele fumegânde pe care băieţii solemni, îmbrăcaţi în cămăşi şi dantelă albă, le legănau în aer ca pe nişte flori imense, aurite, exercitau, la rândul lor, o fascinaţie asupra lui. Şi când ieşea din biserică, obişnuia să se uite întrebător la confesiona -

lele negre, tânjind să se afle în semiobscuritatea unuia dintre ele şi să asculte femei şi bărbaţi care şopteau printre gratiile tocite adevărata poveste a vieţii lor.

Dar Dorian nu a căzut niciodată în greşeala de a-şi frâna dezvoltarea intelectuală prin acceptarea oficială a vreunei dogme sau a vreunui sistem, sau de a confunda o casă în care poţi locui o viaţă cu un han unde poţi petrece doar răgazul unei nopţi sau a câteva ceasuri dintr-o noapte golită de stele, cu o lună care se zbate în chinurile facerii. Misticismul, cu 181

admirabila sa abilitate de a transforma lucrurile comune în fapte stranii, şi cu subtilul său caracter antonimic ce pare să-l însoţească perpetuu, i-a făcut impresie timp de un sezon, şi tot pentru un scurt timp s-a simţit atras de doctrinele ma -

terialiste ale mişcării darwiniste din Germania1, şi a încercat o curioasă plăcere în a trasa originea gândirii şi pasiunilor omeneşti într-o celulă sidefie din creier sau în vreun nerv albicios din trup, delectându-se cu concepţia absolutei depen -

denţe a spiritului de anumite condiţii fizice, morbide sau sănă -

toase, normale sau patogene. Dar, aşa cum am mai spus, nici o teorie despre viaţă nu i se părea a fi la înălţimea vieţii în sine.

Era acut conştient că toate speculaţiile intelectuale sunt gău -

noase dacă nu sunt asociate cu acţiunea şi cu expe rienţa. Ştia că simţurile, în aceeaşi măsură ca şi sufletul, ascund mis terele lor spirituale.

Şi la un moment dat a început să studieze parfumurile şi tainele fabricării lor, distilând uleiuri puternic mirositoare şi arzând răşini odorifere ale arborilor din Orient. A constatat că nu există impuls spiritual care să nu-şi aibă un pandant în viaţa senzorială şi a pornit să le descopere relaţiile; se întreba de ce anume tămâia te îmbie spre misticism, chihlimbarul îţi stârneşte pasiunile, violetele îţi trezesc amintirea roman -

ţiozităţilor apuse, moscul îţi tulbură creierul, şi champaka2

îţi mânjeşte imaginaţia. S-a străduit să elaboreze o adevărată

psihologie a parfumurilor, să evalueze feluritele influenţe ale rădăcinilor plăcut mirositoare, ale florilor parfumate încărcate cu polen, ale balsamurilor aromate, ale lemnului din pădurile întunecate şi înmiresmate, ale nardului care te 1 Teoria evoluţionistă a lui Darwin a avut, la început, un puternic ecou în Germania.

2 În următoarele rânduri sunt menţionate minerale, plante, rădă -

cini din Orient folosite la distilarea parfumurilor şi ale căror denumiri nu au echivalent în limba română.

182

îmbolnăveşte, ale hoveniei care îţi ia minţile, ale arborilor aloe despre care se spune că-ţi alungă melancolia din suflet.

Altă dată s-a dedicat trup şi suflet muzicii şi a oferit o serie de concerte neobişnuite într-o sală prelungă, cu grinzi, un tavan roşu-aprins şi pereţi lăcuiţi în verde-oliv, concerte în care nişte ţigani exaltaţi scoteau o muzică sălbatică din micile lor ţitere, sau tunisieni gravi, înfăşuraţi în şaluri galbene, ciu -

peau strunele încordate ale unor lăute monstruoase, sau negri rânjitori băteau monoton în nişte tobe de aramă, sau, ghe -

muiţi pe covoraşe stacojii, indieni slăbănogi cu turbane pe cap suflau în fluiere lungi de trestie sau de alamă şi vrăjeau, sau se prefăceau a vrăji, nişte şerpi lungi, cu glugi pe capete, nişte oribile vipere cu corn. Intervalele brutale şi discordanţa stridentă a muzicilor barbare îi trezeau senzaţii ciudate atunci când graţia lui Schubert, melodioasele duioşii ale lui Chopin şi impunătoarele armonii ale lui Beethoven nu-i mai impre -

sionau urechea. Colecta din toate colţurile lumii cele mai stranii instrumente care puteau fi găsite fie în mormintele nea murilor pierite, fie de la triburile sălbatice care supravie -

ţuiseră contactului cu civilizaţia vestică; îi plăcea să le atingă

sau să le încerce. Reuşise să-şi procure misteriosul juruparis al indienilor de pe Rio Negro, pe care femeile nu au voie să-l folosească, şi nici tinerii n-au îngăduinţa să-l vadă decât după

ce postesc şi sunt supuşi unui ritual de purificare; avea urnele de pământ ale peruvienilor din care se aud ţipete ascuţite de păsări, şi fluierele confecţionate din oase omeneşti, pe care Alfonso de Ovalle le-a auzit în Chile, şi bucăţi de rocă verde sonoră din regiunea Cuzco, care scoteau un sunet nespus de dulce. Avea tigve de dovleac pictate şi umplute cu pie -

tricele care zornăiau când le scuturai, avea lungile clarin ale mexicanilor, în care interpretul nu suflă, ci inhalează zgo -

motos aerul; şi ţipătoarele ture ale triburilor de pe Amazon, prin care dau alarma santinelele care străjuiesc întreaga zi 183

în copaci şi care, se spune, pot fi auzite până la o depărtare de trei leghe; şi teponaztli care au două limbi vibrante din lemn şi în care se bate cu nişte beţe unse cu o răşină elastică, obţinută din seva lăptoasă a unei plante; clopotele yotl ale aztecilor, care atârnă ca strugurii în ciorchini, şi o tobă lungă, cilindrică, acoperită cu pielea unor şerpi uriaşi, ca acela pe care l-au văzut Diaz1 şi Cortes2 când au pătruns în templul mexican şi al cărui vaiet dureros l-au descris atât de plastic.

Pe Dorian îl fascina caracterul fantastic al acestor instrumente şi încerca o curioasă plăcere la gândul că Arta, ca şi Natura, posedă monştrii ei, obiecte cu forme bestiale şi cu glasuri hi doase. Totuşi, după un timp, s-a săturat şi de ele, şi putea fi văzut în loja lui de la operă, fie singur, fie însoţit de Lordul Henry, ascultând extaziat Tannhäuser şi văzând în preludiul acestei mari opere o reproducere a tragediei sufletului său.

Cu un alt prilej s-a apucat să studieze giuvaierurile, şi la un bal mascat a apărut în chip de Anne de Joyeuse3, Amiral al Franţei, într-un costum acoperit cu cinci sute şaizeci de perle. Capriciul acesta l-a ţinut câţiva ani în mrejele sale şi s-ar putea spune că de fapt nu l-a părăsit niciodată. Adeseori îşi petrecea o zi întreagă aranjând şi rearanjând în casete diferitele pietre pe care le colecţionase, ca, de pildă, criso -

berilul verde-oliv care se înroşeşte la lumina lămpii, cimo -

fanul cu vâna lui de argint subţire ca sârma, peridotul de culoarea fisticului, topazele trandafirii sau galbene ca vinul, rubinele roşii ca focul cu stele pâlpâitoare în patru colţuri, pietrele de scorţişoară de culoarea flăcării, spinele portocalii şi violete, ametistele cu straturile lor alternative de rubin şi safir. Iubea aurul roşu din piatra soarelui şi albul sidefiu din 1, 2 Bernal Diaz (1492 – 1581) şi Hernando Cortes (1485–1547) au cucerit Mexicul în 1519 şi au scris o istorie a cuceririi lor.

3 Anne de Joyeuse, favorit al regelui Henric al III-lea al Franţei (1551–1580).

184

piatra lunii, şi curcubeul frânt din opalul lăptos. Şi-a procurat din Amsterdam trei smaralde de o mărime şi o culoare colo -

sale, şi avea o turcoază de la vieille roche 1 care stârnea invidia tuturor cunoscătorilor.

A descoperit şi poveşti încântătoare despre giuvaieruri. În Clericalis disciplina 2 a lui Alphonso este pomenit un şarpe cu ochi de hiacint veritabil, şi în romantica istorie a lui Alexandru, cuceritorul Emathiei3 se spune că ar fi găsit în valea Iordanului şerpi „cu gulere de smarald care le creşteau pe spate“. Filostratus4 ne povesteşte că a găsit o piatră pre -

ţioasă în creierul dragonului şi că, prin asocierea unor litere de aur cu o mantie stacojie, putea cufunda fiara într-un somn profund pentru a o ucide. Conform marelui alchi mist Pierre de Boniface, diamantul îl poate face pe om invizibil, iar agata de India îl face volubil. Cornalina potoleşte furia, hiacintul îndeamnă la somn, ametistul împrăştie aburii vi -

nului. Granatul izgoneşte demonii şi hidropicusul despoaie luna de culoarea ei. Selenitul creşte şi descreşte odată cu luna, şi meloceul, care ajută la descoperirea hoţilor, nu poate fi afec -

tat decât de sângele căprioarelor. Leonardus Camillus a văzut o piatră albă extrasă din creierul unei broaşte ţestoase proas -

păt ucise, care era un antidot sigur împotriva otrăvii. Bezoarul aflat în inima unui cerb din Arabia e un farmec care poate tămădui ciuma. În cuiburile păsărilor din Arabia se găseşte aspilatul care, conform părerii lui Democrit, îl apără pe pur -

tător de primejdia focului.

1 Din vechea rocă (fr.) – obţinută din Persia, de cea mai bună

calitate.

2 Carte în care Petrus Alphonso, fost Rabin Moses Sephardi din Aragon, îşi descrie convertirea la creştinism.