— Da, desigur, e foarte tragic, dar tu nu trebuie să fii ames -
tecat în treaba asta. Am citit în Standard că avea şaptesprezece ani. Eu aş fi crezut-o mai tânără. Arăta ca un copil şi părea să nu aibă habar de actorie. Dorian, nu trebuie să îngădui 142
ca lucrul ăsta să-ţi afecteze nervii. Vino diseară să cinezi cu mine şi după aceea mergem la operă. În seara asta cântă Ade -
lina Patti şi toată lumea bună va fi acolo. Poţi veni în loja su -
rorii mele. Vor mai fi câteva doamne bine cu ea.
— Va să zică am ucis-o pe Sibyl Vane, a spus Dorian Gray, vorbind ca pentru sine – am ucis-o la fel de sigur ca şi cum i-aş fi tăiat gâtul gingaş cu un cuţit. Şi, cu toate astea, tran -
dafirii sunt la fel de frumoşi. Şi păsările cântă la fel de voios în grădina mea. Şi diseară iau cina cu tine, după aceea mer -
gem la operă şi, pe urmă, bănuiesc că o să luăm un supeu mon den. Ce extraordinar de dramatică e viaţa! Harry, dacă
aş fi citit toate astea într-o carte cred că aş fi plâns. Acum că
totul s-a întâmplat în realitate, ba chiar mi s-a întâmplat mie, mi se pare mult prea fantastic pentru a vărsa lacrimi. Uite, asta-i prima scrisoare de dragoste pătimaşă pe care am scris-o în viaţa mea. Curios că prima mea scrisoare de dragoste pătimaşă a fost adresată unei fete moarte. Mă întreb dacă pot să mai simtă ceva oamenii aceia livizi şi muţi pe care îi numim morţi. Sibyl! Oare poate să mai simtă, sau să mai ştie, sau să mai asculte? O, Harry, cât de mult am iubit-o cândva!
Acum am senzaţia că au trecut ani de atunci. A însemnat totul pentru mine. Şi pe urmă a survenit noaptea aceea cum -
plită – să fi fost numai aseară? – când a jucat atât de prost, şi mie aproape că mi s-a frânt inima. Mi-a explicat totul. A fost extrem de emoţionant. Dar eu n-am fost câtuşi de puţin impresionat. Am considerat-o superficială. Şi deodată a intervenit ceva care m-a înfricoşat. Nu-ţi pot spune ce anume, dar a fost înspăimântător. Şi mi-am spus că o să mă întorc la ea. Simţeam că am fost nedrept. Şi acum e moartă, Dumne -
zeule! Dumnezeule! Harry, ce să fac? Tu nu cunoşti primejdia în care mă aflu şi nu există nimic care să mă susţină pe dru -
mul cel bun. Ea m-ar fi putut ajuta. Nu a avut nici un drept să se omoare. A fost un act egoist din partea ei.
143
— Dragul meu Dorian, a răspuns Lordul Henry, scoţând o ţigară din tabacheră şi o cutie pentru chibrituri placată cu aur, singura modalitate prin care o femeie poate reforma vreodată un bărbat este aceea de a-l plictisi atât de total, încât să-şi piardă interesul pentru viaţă. Dacă te-ai fi căsătorit cu fata aceea, ai fi fost pierdut. Bineînţeles, te-ai fi purtat frumos cu ea. Întotdeauna te poţi purta frumos cu oamenii pentru care nu mai simţi nimic. Dar nu i-ar fi luat mult până să descopere că eşti absolut indiferent în ce o priveşte.
Şi când o femeie descoperă aşa ceva în legătură cu soţul ei, sau se neglijează complet şi ajunge şleampătă, sau începe să
poarte bonete foarte elegante pe care i le plăteşte soţul altei femei. Nu mai vorbesc despre gafa socială care, desigur, ar fi fost abjectă şi pe care eu nu aş fi putut s-o încuviinţez, dar te asigur că, în orice caz, căsătoria ar fi fost un eşec absolut.
— Bănuiesc, a bombănit băiatul, foarte palid la faţă, stră -
bătând încăperea în lung şi-n lat. Dar m-am gândit că era datoria mea să o fac. Nu-i vina mea că această teribilă trage -
die m-a împiedicat să fac ceea ce se cuvenea. Îmi amintesc că mi-ai spus odată că există o fatalitate în legătură cu faptele bune – le faci întotdeauna când e prea târziu. Cel puţin în cazul meu.
— Hotărârile bune sunt nişte încercări zadarnice de a interveni în legile ştiinţei. La originea lor stă doar pura vani -
tate. Şi rezultatul lor e nul. Din când în când ne provoacă
acele generoase emoţii sterile care au un anumit farmec pen -
tru cei slabi. Asta-i tot ce se poate spune despre ele. Sunt pur şi simplu nişte cecuri pe care unii le semnează fără să aibă aco -
perire în bancă.
— Harry, a strigat Dorian Gray, aşezându-se lângă el, cum se explică faptul că nu pot să resimt această tragedie atât cât aş dori eu? Nu cred că sunt lipsit de inimă. Tu ce părere ai?
144
— Ai făcut prea multe tâmpenii în ultimele două săptă -
mâni ca să te poţi judeca astfel, Dorian, i-a răspuns Lordul Henry cu surâsul lui dulce şi melancolic.
Băiatul s-a încruntat.
— Harry, nu-mi place explicaţia asta, a ripostat el, dar sunt bucuros că nu mă socoteşti lipsit de inimă. Nu sunt. Ştiu bine. Şi totuşi trebuie să recunosc că ceea ce s-a întâmplat nu m-a afectat în măsura în care ar fi trebuit. Îmi apare doar ca finalul frumos al unei piese frumoase. Are întreaga cumplită
frumuseţe a unei tragedii greceşti, o tragedie în care eu am avut un rol important, dar care nu m-a rănit.
— E o întrebare interesantă, a apreciat Lordul Henry, care se desfăta în acest joc cu egoismul băiatului, o întrebare extrem de interesantă. Îmi închipui că adevărata explicaţie e următoarea: se întâmplă foarte des ca tragediile reale ale vieţii să se producă într-un fel atât de neartistic, încât ne ră -
nesc prin simpla lor crudă violenţă, prin totala lor incoe ren -
ţă, prin absurda lor lipsă de sens, prin extrema lor lipsă de stil. Ne afectează în aceeaşi măsură în care ne afectează vul -
garitatea. Ne dau impresia de forţă brută, împotriva căreia ne revoltăm. Totuşi, uneori, ne iese în cale şi câte o tra gedie care conţine elemente de frumuseţe artistică. Dacă aceste ele mente de frumos sunt reale, atunci apelează la gus tul nostru pentru efecte dramatice. Ne dăm brusc seama că nu mai suntem actorii, ci spectatorii piesei. Sau poate că şi una, şi alta. Ne urmărim pe noi înşine şi splendoarea specta colului ne vrăjeşte. În cazul de faţă, ce s-a întâmplat de fapt? Cineva s-a sinucis din dragoste pentru tine. Aş fi vrut să trec şi eu printr-o asemenea experienţă. Mi-ar fi plăcut să mă în dră -
gostesc de dragoste pentru tot restul vieţii mele. Femeile care m-au adorat pe mine – n-au fost foarte multe, dar câteva tot au fost – s-au încăpăţânat să trăiască mult timp după ce n-au mai însemnat nimic pentru mine sau eu n-am mai 145
însemnat nimic pentru ele. S-au îngrăşat şi au devenit plic -
ticoase şi, când le mai întâlnesc acum, dau imediat drumul şuvoiului de amintiri. Ah, memoria asta infamă a femeilor!
