— E greu, nu glumă, domnule, a gâfâit omuleţul când s-au oprit pe palierul de sus. Şi şi-a şters fruntea lucioasă.

— Da, mă tem că-i cam greu, a murmurat Dorian, în timp ce descuia uşa, dând la iveală încăperea care avea să adă -

postească curiosul secret al vieţii lui şi să-i ascundă sufletul de ochii celorlalţi oameni.

Nu mai intrase de mai bine de patru ani în camera aceea care, la început folosise drept sală de joacă, în copilăria lui, şi apoi, când crescuse, devenise sală de studiu. Era o cameră

vastă, bine dimensionată, construită special de răposatul Lord Kelso pentru unicul său nepot pe care, din cauza ciu -

datei asemănări cu mama lui, precum şi din alte motive, nu-l putuse niciodată suferi şi dorea să-l ţină la distanţă.

Camera i se părea lui Dorian foarte puţin schimbată. Iată

uriaşul cassone 1 italienesc, pictat cu scene fantastice şi împo -

dobit cu reliefuri aurite, acum tocite, în care se ascundea în copilărie. Uite şi biblioteca din lemn lucios, plină de cărţile lui de şcoală, cu colţurile îndoite. Pe peretele din spate atârna aceeaşi tapiserie flamandă zdrenţuită, în care un rege şi o regină decoloraţi jucau şah într-o grădină, în timp ce o ceată

1 Scrin (it.).

169

de vânători călăreau pe lângă ei, ţinând pe încheietura mâinii înmănuşate câte un şoim cu capul acoperit de o glugă. Cât de proaspete îi erau toate în amintire! În timp ce-şi plimba privirile prin încăpere, îi revenea în minte fiecare moment din copilăria lui singuratică. Evoca puritatea neîntinată a adolescenţei lui şi găsea abject faptul că tocmai aici urma să

fie ascuns fatalul portret. Cât de puţin se gândise pe acele vre -

muri, acum moarte, la ce-i va rezerva viaţa!

Dar în toată casa nu exista un loc mai sigur în care să

poată feri portretul de ochii iscoditori. Cheia era în buzunarul lui şi nimeni n-ar fi putut intra. Îndărătul giulgiului violet, chipul pictat pe pânză putea să devină bestial, îndobitocit de băutură, imund. Ce conta? Nimeni n-ar fi putut să-l vadă.

Nici el n-o să-l vadă. De ce să contemple hidoasa descompu -

nere a sufletului său? El îşi va păstra tinereţea – era de ajuns.

Şi apoi, nu s-ar putea, oare, ca până la urmă, firea lui să se în drepte? Nu exista nici un motiv pentru care viitorul să fie atât de ruşinos. Poate că o să se ivească în viaţa lui vreo iubire care o să-l purifice, o să-l apere de păcatele acelea care păreau de pe acum să-l furnice în spirit şi în carne – acele păcate cu -

rioase, încă nedefinite, al căror mister le conferea subtilitatea şi farmecul. Poate că, într-o bună zi, grimasa de cruzime o să se şteargă de pe buzele roşii, sensibile, şi atunci va putea arăta lumii întregi capodopera lui Basil Hallward.

Nu, era un lucru imposibil. Ceas de ceas şi săptămână de săptămână chipul de pe pânză îmbătrânea. Poate că ar scăpa de hidoşenia păcatelor, dar îl aştepta hidoşenia bătrâneţii.

Obrajii o să i se scofâlceasă sau o să se fleşcăiască. În jurul ochilor, care nu vor mai străluci, se vor încreţi labele de gâscă, urâţindu-l. Părul o să-şi piardă strălucirea, gura o să i se caşte sau o să-i atârne, o să arate blegită sau băloasă, cum sunt gurile bătrânilor. Gâtul o să-i fie zbârcit, mâinile reci străbătute de vene albastre, trupul diform, aşa cum şi-l amintea pe bunicul 170

care fusese atât de sever cu el în copilărie. Da, portretul tre -

buia ascuns. Nu exista altă soluţie.

— Te rog, adu-l înăuntru, domnule Hubbard, a spus în silă, întorcându-se spre cei doi. Scuză-mă că te-am ţinut atâta.

M-am lăsat furat de alte gânduri.

— Întotdeauna îmi prinde bine o clipă de odihnă, dom -

nule Gray, l-a asigurat meşterul care încă nu îşi recăpătase respiraţia. Unde să-l aşezăm, domnule?

— A, oriunde. Aici e bine. Nu mai vreau să-l atârn. Spriji -

nă-l de perete. Mulţumesc.

— Pot să arunc şi eu o privire la opera de artă, domnule?

Dorian a tresărit.

— Nu cred că o să te intereseze, domnule Hubbard, a răs -

puns, ţinându-l pe om sub observaţie. Era gata să sară la el şi să-l doboare dacă ar fi îndrăznit să ridice superbul linţoliu care ascundea taina vieţii lui. Nu vreau să te mai deran jez acum. Îţi sunt foarte îndatorat pentru amabilitatea de a fi venit personal.

— Pentru puţin, pentru puţin, domnule Gray. Sunt ori -

când la dispoziţia dumneavoastră, domnule.

Şi domnul Hubbard a pornit bocănind pe scări în jos, urmat de ajutorul lui care întorcea mereu capul spre Dorian, privindu-l cu o expresie de mirare pe faţa lui grosolană, pocită. Nu mai văzuse în viaţa lui un om atât de minunat.

Când zgomotul paşilor a încetat, Dorian a încuiat uşa şi şi-a vârât cheia în buzunar. Acum se simţea în siguranţă.

Nimeni nu o să mai privească vreodată oroarea aceea. Nici un alt ochi, în afară de ochii lui, n-o să vadă vreodată mâr -

şăviile lui.

Întors în bibliotecă a constatat că tocmai trecuse de orele cinci şi ceaiul îi şi fusese servit. Pe o măsuţă dintr-un lemn negru parfumat, bogat incrustat cu sidef – un dar de la Lady Radley, soţia tutorelui său, o doamnă drăguţă, de profesie 171

invalidă, care-şi petrecuse iarna precedentă la Cairo –, a văzut un bilet de la Lordul Henry, alături de o carte legată în car -

ton galben, cu coperta uşor uzată şi colţurile pătate. Un exem plar din ediţia de seară a St. James’s Gazette fusese aşezat pe tava de ceai. Era clar că Victor se întorsese. Dorian s-a în -

trebat dacă s-o fi întâlnit cumva în hol cu meşterii care ple -

cau şi i-o fi tras de limbă ca să afle ce făcuseră acolo. Fără

îndoială, va observa lipsa tabloului – o fi observat-o când a aranjat serviciul de ceai. Paravanul nu fusese dus înapoi la locul lui şi pe perete apăruse un spaţiu gol. Poate că într-o noapte o să se furişeze până sus şi o să încerce să forţeze uşa.

E cumplit să ştii că ai un spion în casa ta. Auzise de oameni bogaţi care fuseseră toată viaţa şantajaţi de câte un servitor care citise o anumită scrisoare, auzise un crâmpei de conversa -

ţie sau şterpelise o carte de vizită cu o anumită adresă sau găsise sub o pernă o floare ofilită ori o fâşie de dantelă mototolită.

A oftat şi, după ce şi-a turnat puţin ceai, a deschis biletul Lordului Henry. Îl anunţa doar că-i trimite ediţia de seară

a jurnalului şi o carte care s-ar putea să-l intereseze şi preciza că la opt şi un sfert va fi la club. A luat, lenevos, gazeta şi a răsfoit-o. La pagina a cincea i-a atras atenţia un semn făcut cu creionul roşu. Indica următorul paragraf: ANCHETĂ ÎN LEGĂTURĂ CU O ACTRIŢĂ