ţiană pe care bunicul lui o descoperise într-o mânăstire din apropiere de Bologna. Da, era potrivită pentru a înfăşura în ea lugubrul obiect. Probabil că servise de multe ori ca lin -

ţoliu pentru morţi – acum avea să ascundă ceva care conţinea o degradare proprie – mai rea decât descompunerea morţii –, ceva care va genera orori, şi totuşi nu va muri niciodată.

Ceea ce erau viermii pentru un cadavru aveau să fie păcatele lui pentru imaginea aceea pictată pe pânză. O să-i desfigureze frumuseţea, o să-i sfârtece graţia. O s-o pângărească, o s-o înece în ruşine. Şi totuşi o să continue să trăiască. Va rămâne mereu vie.

S-a cutremurat şi, o clipă, a regretat că nu i-a dezvăluit lui Basil adevăratul motiv pentru care dorea să ascundă portretul.

Basil l-ar fi ajutat să reziste influenţei Lordului Henry şi in -

fluen ţei şi mai nocive generate de propriul său temperament.

166

Dragostea pe care i-o purta Basil – pentru că era într-adevăr vorba de dragoste – avea o structură pur nobilă şi intelectuală.

Nu era acea admiraţie fizică faţă de frumuseţe născută din simţuri, care moare când simţurile lâncezesc. Era una dintre acele iubiri eterice pe care le cunoscuseră şi Michelangelo, şi Montaigne, Winckelmann sau chiar însuşi Shakespeare. Da, Basil ar fi putut să-l salveze. Dar acum era prea târziu. Tre -

cutul poate fi oricând anihilat. Regretele, negările, uitarea îl pot şterge. Dar viitorul e inevitabil. Şi colcăiau în el pasiuni care aveau să-şi găsească dezlănţuirea, visuri care vor da rea -

litate răului din el.

A ridicat de pe canapea cuvertura purpuriu-aurie care o acoperea şi, ţinând-o în mâini, a trecut în spatele paravanului.

Să fi fost oare chipul de pe pânză mai corupt decât înainte?

Avea impresia că rămăsese neschimbat, dar ura i se intensifi -

case. Păr de aur, ochi albaştri, buze de petale de trandafir –

toate erau la locul lor. Doar expresia se modificase. Şi emana o cruzime oribilă. În comparaţie cu tăioasa critică şi repro -

şurile pe care le citea aici, cât de superficiale fuseseră mustră -

rile lui Basil în legătură cu Sibyl Vane – da, cât de superficiale şi lipsite de importanţă. De pe pânză, propriul lui suflet se uita la el şi îl judeca. S-a simţit străpuns de un junghi de durere şi a aruncat bogatul giulgiu peste tablou. În clipa aceea se auzi o ciocănitură în uşă. Dorian a ieşit de după

paravan şi a intrat valetul lui.

— Monsieur, au sosit persoanele pe care mi-aţi cerut să le chem.

Şi-a spus că trebuie să se descotorosească grabnic de valet.

Nu trebuia să ştie unde va fi mutat tabloul. Omul avea o notă

de viclenie şi ochi iscoditori, perfizi. Dorian s-a aşezat la mă -

suţa de scris şi a mâzgălit în grabă un bilet către Lordul Henry în care-i cerea să-i trimită ceva de citit şi-i amintea că urmau să se întâlnească în acea seară la opt şi un sfert.

167

— Să aştepţi răspunsul, i-a poruncit valetului când i-a înmânat biletul, şi cheamă-i pe oameni înăuntru.

Câteva minute mai târziu s-a auzit o altă bătaie în uşă şi a apărut domnul Hubbard în persoană, celebrul meşter rămar din South Audley Street, însoţit de un tânăr ucenic cu o înfăţişare cam bolovănoasă. Domnul Hubbard era un bărbat mărunt, rotofei, cu favoriţi roşii, a cărui admiraţie faţă de artă era considerabil temperată de consacratele buzu -

nare goale ale majorităţii artiştilor cu care lucra. În general, nu-şi părăsea niciodată prăvălia. Aştepta ca muşteriii să vină

la el. Dar când era vorba de Dorian Gray făcea o excepţie.

Avea Dorian ceva care-i fermeca pe toţi. Era o plăcere doar să-l priveşti.

— Cu ce vă pot ajuta, domnule Gray? a întrebat frecân -

du-şi mâinile grăsune, pistruiate. E o onoare pentru mine să

vin personal la dumneavoastră. Tocmai am primit o frumu -

seţe de ramă, domnule. Am pus mâna pe ea la o vânzare.

Veche, florentină. Provine din reşedinţa Fonthill, aşa cred. Ad -

mirabilă pentru o pictură cu subiect religios, domnule Gray.

— Îmi pare rău, domnule Hubbard, că ţi-ai dat osteneala să vii până aici. O să trec cu siguranţă pe la dumneata să văd rama – deşi în prezent nu mă dau în vânt după artă religi -

oasă –, dar azi doresc doar să urc un tablou la ultimul etaj al casei. E foarte greu, aşa că m-am gândit să-ţi cer să-mi împru -

muţi vreo doi din oamenii dumitale.

— Nici o problemă, domnule Gray. Sunt încântat să vă

pot fi de folos. Care-i opera de artă, domnule?

— Asta, a răspuns Dorian, dând la o parte paravanul. Pu -

teţi s-o mutaţi aşa cum e, acoperită? M-am temut să nu se zgârie cumva pe parcursul transportului.

— Nici o greutate, domnule, l-a asigurat jovialul rămar, înce pând, împreună cu ajutorul lui, să desprindă tabloul 168

din lanţurile lungi de alamă de care era suspendat. Şi unde să-l ducem, domnule Gray?

— Dacă-mi dai voie, domnule Hubbard, o să vă conduc eu. Sau poate c-ar fi mai bine să treci dumneata în faţă. E

chiar la ultimul etaj. O să folosim scara principală pentru că

e mai lată.

Le-a ţinut uşa deschisă până au ajuns în hol, de unde au început să urce scara. Rama foarte elaborată îngreunase mult tabloul şi, din când în când, punea şi Dorian mâna să-i ajute, în ciuda protestelor mieroase ale domnului Hubbard, care cu mentalitatea lui de meseriaş nu suporta să vadă un gen -

tleman făcând ceva util.