— Cu o lună în urmă afirmai că pentru nimic în lume nu l-ai expune, i s-a adresat disperat. Ce te-a făcut să te răz gân -

deşti? Voi, oamenii care pretindeţi că sunteţi consecvenţi, aveţi la fel de multe capricii ca şi ceilalţi. Singura diferenţă

constă în lipsa de sens a capriciilor voastre. Nu e posibil să

159

fi uitat că m-ai asigurat solemn că pentru nimic în lume n-ai trimite portretul la vreo expoziţie. I-ai spus şi lui Harry acelaşi lucru.

S-a oprit brusc din vorbă şi o licărire de lumină i s-a aprins în ochi. Şi-a adus aminte că Lordul Henry îi spusese odată, jumătate în glumă, jumătate în serios: „Dacă doreşti cândva un sfert de oră de ciudat amuzament, cere-i lui Basil să-ţi povestească de ce nu vrea să expună portretul tău. Mie mi-a povestit şi a fost o revelaţie“. Da, poate că şi Basil avea se -

cretul lui. O să-l pună la încercare.

— Basil, a început el, apropiindu-se şi privindu-l drept în ochi, fiecare dintre noi are un secret. Spune-mi-l pe al tău şi eu am să ţi-l spun pe al meu. Din ce motiv ai refuzat să-mi expui portretul?

Pictorul a tresărit fără să vrea.

— Dorian, dacă ţi l-aş spune aş scădea în ochii tăi şi, cu certitudine, ai râde de mine. N-aş putea să îndur nici una, nici alta. Dacă doreşti să nu mă mai uit niciodată la portretul tău, mă declar mulţumit. Voi putea întotdeauna să mă uit la tine, cel real. Dacă tu doreşti ca opera cea mai bună pe care am realizat-o vreodată să fie ascunsă de ochii oamenilor, mă

declar satisfăcut. Prietenia ta e mai preţioasă pentru mine decât orice faimă sau reputaţie.

— Nu, Basil, trebuie să-mi povesteşti, a stăruit Dorian Gray. Cred că am dreptul să ştiu.

Sentimentul de groază i se risipise şi acum curiozitatea îi luase locul. Era hotărât să afle misterul lui Basil Hallward.

— Haide să ne aşezăm, Dorian, i-a propus pictorul cu o mină tulburată. Să stăm jos. Şi răspunde-mi la o întrebare.

Ai observat la tabloul ăsta ceva curios? Ceva care la început nu te-a frapat, dar mai târziu ţi s-a revelat subit?

— Basil, a strigat băiatul încleştând, cu mâini tremură -

toare, braţele fotoliului şi uitându-se la el cu ochi sălbatici, speriaţi.

160

— Văd că ai observat. Nu-mi vorbi. Aşteaptă până auzi ce am eu de spus. Dorian, din momentul în care te-am văzut, personalitatea ta a exercitat o extraordinară influenţă asupra mea. Am fost dominat de tine – suflet, creier şi forţă. Ai de -

ve nit pentru mine încarnarea vizibilă a acelui ideal inefabil, a cărui amintire ne bântuie pe noi, artiştii, asemenea unui vis sublim. Te-am adorat. Eram gelos pe fiecare persoană

cu care vorbeai. Te voiam numai pentru mine. Mă simţeam fericit numai când eram alături de tine. Chiar şi când nu erai de faţă, erai prezent în arta mea… Fireşte, nu ţi-am dat nici -

odată nimic de înţeles. Ar fi fost cu neputinţă. Nu ai fi putut înţelege. Aproape că nici eu nu înţelegeam. Ştiam doar că mă

găsesc faţă în faţă cu perfecţiunea şi că lumea devenise mi -

nunată în ochii mei – poate chiar prea minunată, pentru că

în exaltările astea nebuneşti există un pericol, pericolul de a o pierde, care nu-i cu nimic mai mic decât pericolul de a o menţine. Treceau săptămânile şi eu eram din ce în ce mai absorbit de tine. Pe urmă lucrurile au luat o nouă orientare.

Te pictasem în chip de Paris, într-o elegantă armură, în chip de Adonis cu mantie de vânător şi săgeţile pentru mistreţi.

Încununat cu flori de lotus stăteai la prova corăbiei lui Adrian privind apele verzi, învolburate, ale Nilului. Te-ai înclinat peste un lac nemişcat dintr-o pădure grecească şi ai văzut în adâncul de argint al apelor minunea propriului tău chip. Şi a fost aşa cum trebuie să fie arta: inconştientă, ideală, detaşată.

Şi într-o zi, o zi fatală o socotesc eu uneori, am hotărât să

pictez un portret extraordinar a ceea ce eşti în realitate, nu în costumul epocilor moarte, ci în propria ta vestimentaţie şi în propria ta epocă. Nu ştiu dacă m-a influenţat realismul metodei sau miracolul propriei tale personalităţi, care mi-a apărut direct, fără văluri şi ceţuri. Ştiu doar că în timp ce lucram, fiecare strop sau pată de culoare părea să-mi dezvăluie secretul. M-am speriat că şi alţii o să-mi descopere idolatria.

Am simţit, Dorian, că am spus prea mult, că am pus prea 161

mult din mine însumi în portret. Şi atunci am hotărât să nu îngădui niciodată ca tabloul să fie expus. Erai puţin intrigat, dar nu ţi-ai dat seama ce însemna pentru mine. Harry, cu care am discutat despre acest lucru, a râs de mine. Dar nu m-am supărat. Când am terminat tabloul şi am rămas sin -

gur cu el, am simţit că am avut dreptate… Mă rog, la câteva zile după ce portretul a părăsit atelierul meu şi de îndată ce m-am eliberat din insuportabila fascinaţie a prezenţei lui, mi-am spus că am fost nebun când mi-am imaginat că am văzut ceva cu totul special în el, altceva decât faptul că tu eşti extrem de frumos şi că eu sunt un pictor bun. Chiar şi acum, nu mă pot împiedica să nu simt că e o greşeală să crezi că

pasiunea care-ţi însufleţeşte creaţia se poate transmite în obiectul creat. Arta e mult mai abstractă decât ne închipuim noi. Forma şi culoarea nu sunt decât formă şi culoare – nimic altceva. Adeseori am impresia că arta mai curând îl ascunde pe artist, în mult mai mare măsură decât îl evidenţiază. Şi când am primit oferta din Paris, am hotărât să fac din por -

tretul tău punctul principal de atracţie al expoziţiei. Nu mi-a trecut prin minte că ai putea refuza. Acum însă îmi dau seama că ai dreptate. Portretul nu poate fi expus. Nu fi supă -

rat pe mine, Dorian, pentru cele ce ţi-am mărturisit. Aşa cum i-am spus lui Harry odată, tu ai fost creat pentru a fi venerat.

Dorian Gray a tras adânc aer în piept. Culoarea îi revenise în obraji şi un surâs îi juca pe buze. Primejdia trecuse. Pentru moment era în siguranţă. Totuşi nu se putea împiedica să

nu simtă o adâncă milă faţă de pictorul care-i făcuse o con -

fesiune atât de stranie; se întreba dacă el ar putea fi vreodată

atât de dominat de personalitatea vreunui prieten. Farmecul Lordului Henry consta în faptul că era foarte periculos. Atât şi nimic mai mult. Era prea inteligent şi prea cinic ca să te poţi ataşa cu adevărat de el. Va exista oare vreodată cineva 162

care să-l facă să simtă şi el acea bizară idolatrie? Oare era una din surprizele pe care i le rezerva viaţa?

— Dorian, mi se pare extraordinar că şi tu ai detectat lucrul acela în portret. L-ai văzut într-adevăr?

— Am văzut ceva la el, ceva care mi s-a părut foarte curios.

— Mă rog, acum cred că nu te mai opui dacă vreau să mă

uit la el.

Dorian a clătinat din cap.

— Nu-mi cere aşa ceva, Basil. Nu te pot lăsa în faţa por -

tretului ăstuia.

— Dar odată şi odată o să mă laşi?

— Niciodată.

— Mă rog, poate că ai dreptate. Şi acum, la revedere, Do -