modernă constă în acceptarea standardelor epocii tale. Păre -
rea mea este că, pentru un om de cultură, acceptarea standarde -
lor vremii respective constituie o formă de imoralitate crasă.
— Harry, dar dacă trăieşti numai pentru tine însuţi, ai de plătit, fără îndoială, un preţ scump, a comentat pictorul.
— Da, în ziua de azi plătim preţuri supraîncărcate pentru orice. Îmi imaginez că adevărata tragedie a celor săraci constă
în faptul că nu-şi pot permite altceva decât autoinhibarea.
Păca tele frumoase, ca şi toate lucrurile frumoase, sunt privile -
giul celor bogaţi.
— Bine, dar există şi alte mijloace de plată în afară de bani.
— Ce mijloace, Basil?
— Ah! Aş sugera că poţi plăti prin remuşcări, prin sufe -
rinţă, prin…, mă rog, prin conştiinţa degradării de sine.
Lordul Henry a înălţat din umeri.
— Dragul meu, arta medievală e splendidă, dar emoţiile medievale sunt desuete. Le poţi exploata, desigur, în ficţiune.
Dar singurele lucruri pe care le poţi folosi în ficţiune sunt cele pe care ai încetat să le mai foloseşti în realitate. Crede-mă, azi nici un om civilizat nu mai regretă o plăcere şi nici un om necivilizat nu ştie ce-i o plăcere.
— Eu ştiu ce-i o plăcere! a strigat Dorian Gray. Înseamnă
să adori pe cineva.
— În orice caz e mai plăcut decât să fii adorat, a răspuns lordul, jucându-se cu nişte fructe. A fi adorat e o pacoste. Fe -
meile ne tratează aşa cum îşi tratează Umanitatea zeii. Ni se închină şi ne bat tot timpul la cap să facem ceva pentru ele.
— Eu aş spune că orice ne-ar cere e ceva ce ne-au dăruit ele mai întâi, a murmurat băiatul pe un ton grav. Ele au creat Iubirea în noi. Şi au tot dreptul să o ceară îndărăt.
— Perfect adevărat, Dorian, l-a aprobat Hallward.
— Nimic nu-i vreodată perfect adevărat, l-a amendat Lordul Henry.
119
— Ba lucrul ăsta e, Harry, l-a întrerupt Dorian. Trebuie să recunoşti că femeile dăruiesc bărbaţilor aurul vieţii lor.
— Posibil, a oftat Lordul Henry, dar invariabil îl cer înapoi în bani mărunţi. Ăsta-i necazul. Femeile, a spus cândva un francez spiritual, ne inspiră dorinţa de a crea capodopere şi de fiecare dată ne împiedică să le realizăm.
— Harry, eşti îngrozitor! Nu ştiu de ce te plac atât de mult.
— Ai să mă placi mereu, Dorian a răspuns lordul. Băieţi, cine vrea cafea? Chelner, adu-ne cafele, lichior fine-champagne şi nişte ţigări. Nu, ţigări să nu ne aduci, am eu. Basil, nu-ţi dau voie să fumezi trabuc. Trebuie să încerci o ţigară. Ţigara e prototipul perfect al unei plăceri perfecte. E delicioasă şi te lasă nesatisfăcut. Ce vrei mai mult? Da, Dorian, spuneam că ai să mă placi mereu. Eu reprezint pentru tine toate păcatele pe care n-ai avut curajul să le comiţi.
— Ce nonsens, Harry, a protestat băiatul aprinzându-şi ţigara de la dragonul de argint care scotea foc pe gură şi pe care chelnerul îl aşezase pe masă. Haideţi să mergem la teatru!
Când o să apară Sibyl pe scenă o să dobândiţi un nou ideal de viaţă. Va fi pentru voi ceva ce n-aţi mai cunoscut niciodată.
— Eu am cunoscut totul, a declarat Lordul Henry cu o privire blazată, dar sunt întotdeauna gata să gust o emoţie nouă. Mă tem că pentru mine nu mai poate exista aşa ceva.
Totuşi, s-ar putea ca această minunată fată a ta să-mi dea un fior de plăcere. Iubesc actoria. E de departe cu mult mai reală
decât viaţa. Să mergem. Dorian, tu vii cu mine. Regret mult, Basil, dar nu am decât două locuri în şaretă. Va trebui să vii după noi într-o trăsură.
S-au ridicat, şi-au îmbrăcat pardesiile, sorbindu-şi cafeaua în picioare. Pictorul era tăcut şi părea frământat. Emana un aer de tristeţe. Nu suporta ideea acestei căsătorii şi totuşi i se părea mai bună decât multe alte lucruri care s-ar fi putut 120
întâmpla. După câteva minute au coborât toţi trei. S-a urcat într-o trăsură, aşa cum se înţeleseseră, şi a urmărit luminile micuţei şarete din faţa lui. Îl bântuia o ciudată senzaţie de pier -
dere. Simţea că Dorian Gray nu va mai fi niciodată pentru el ceea ce fusese în trecut. Intervenise viaţa şi îi despărţise…
Ochii i s-au întunecat, şi îmbulzeala de pe străzi i-a apărut înce ţoşată. Când trăsura a oprit în faţa teatrului a avut im -
presia că îmbătrânise cu ani de zile.
Capitolul 7
Dintr-un motiv sau altul, în seara aceea teatrul era arhi -
plin, şi evreul gras, administratorul, i-a întâmpinat la uşă, cu un rânjet de satisfacţie care se întindea de la o ureche la cea -
