dată, prin cine ştie ce fatalitate sau neşansă mortală, alţi ochi decât ai lui vor privi în spatele paravanului şi vor vedea grozăvia schimbării? Ce ar putea face el dacă Basil Hallward ar veni şi i-ar cere să-şi vadă opera? E un lucru pe care Basil îl va face în mod cert. Nu, obiectul trebuia examinat, şi asta cât mai repede. Orice e preferabil acesstei stări de cruntă

îndoială.

S-a ridicat şi a încuiat ambele uşi. Cel puţin va fi singur când va privi masca ruşinii lui. Pe urmă a tras paravanul într-o parte şi a rămas faţă în faţă cu el însuşi. Da, era perfect adevărat. Portretul se modificase.

138

Aşa cum avea să-şi amintească deseori mai târziu, şi de fiecare dată cuprins de uimire, la început s-a pomenit anali -

zând portretul cu un interes aproape ştiinţific. I se părea incredibil că o asemenea schimbare putuse avea loc. Şi totuşi era un fapt. Să fi existat vreo afinitate subtilă între chimismul atomilor care alcătuiseră forma şi culoarea de pe pânză şi sufletul din el? Să fi fost cu putinţă ca atomii să sesizeze ceea ce se petrecea în suflet, să realizeze ce visa sufletul? Sau o fi existând o altă raţiune înfiorătoare? S-a cutremurat, s-a înspăi -

mântat şi s-a lăsat din nou pe banchetă şi a privit tabloul cu o oroare care-l îmbolnăvea.

Totuşi, simţea că se petrece şi ceva în avantajul lui. Deve -

nise conştient cât de nedrept şi cu câtă cruzime se purtase faţă de Sibyl Vane. Dar nu era prea târziu pentru a îndrepta lucrurile. Încă putea deveni soţia lui. Iubirea lui nereală şi egoistă avea să se supună în faţa unei influenţe superioare şi avea să se transforme într-o pasiune nobilă, iar portretul pictat de Basil Hallward îi va deveni un ghid în viaţă, va fi pentru el ceea ce e sfânta credinţă pentru unii, conştiinţa pen -

tru alţii şi frica de Dumnezeu pentru noi toţi. Existau somni -

fere pentru remuşcări, droguri care puteau amorţi simţul moral până-l făceau să adoarmă. Dar avea în faţă un simbol vizibil al degradării pricinuite de păcat. Semnul atotprezent al devastării produse de om asupra propriului suflet.

Ceasornicul a bătut ora trei, apoi patru, şi sunetul dublu care anunţa jumătatea de oră, dar Dorian Gray nu s-a clintit.

Se străduia să adune la un loc firele sângerii ale vieţii şi să le ţeasă într-un anumit tipar care să-l ajute să-şi găsească drumul prin labirintul sangvin al pasiunilor pe care îl străbătea. Nu ştia ce să facă, ce să creadă. În cele din urmă s-a aşezat la masă

şi-a scris o epistolă pătimaşă fetei pe care o iubise, im plo -

rându-i iertarea şi acuzându-se de nebunie. Umplea filă după

filă cu furtunoase cuvinte de regret şi cu altele de durere şi 139

mai furtunoase. Există o voluptate a automustrării. Când ne învinuim singuri avem impresia că nimeni altcineva nu mai are dreptul să ne învinuiască. Confesiunea, şi nu preotul ne absolvă. Când a încheiat scrisoarea, Dorian Gray s-a sim -

ţit iertat.

Brusc s-a auzit o bătaie în uşă, şi apoi vocea Lordului Henry:

— Băiete dragă, trebuie să te văd. Dă-mi imediat drumul.

Nu suport să te ştiu încuiat în cameră.

La început nu i-a răspuns şi a rămas nemişcat. Bătăile în uşă au continuat din ce în ce mai puternic. Da, era mai bine să-l primească pe Lordul Henry şi să-i înfăţişeze noua viaţă

pe care avea de gând să o ducă, să se certe cu el dacă va fi nece -

sar, să se despartă de el dacă despărţirea va fi ine vitabilă. A sărit în picioare, a tras paravanul în faţa portretului şi a descuiat uşa.

— Dorian, îmi pare atât de rău pentru tot ce s-a întâmplat, a rostit Lordul Henry în timp ce intra în cameră. Dar nu trebuie să te gândeşti prea mult la asta.

— Te referi la Sibyl Vane?

— Da, bineînţeles, a răspuns Lordul lăsându-se pe un scaun şi scoţându-şi, cu mişcări lente, mănuşile galbene. E

îngrozitor dintr-un anumit punct de vedere, dar nu e vina ta. Spune-mi, după terminarea spectacolului te-ai dus în culise s-o vezi?

— Da.

— Eram convins. Şi a avut loc o scenă?

— Am fost brutal, Harry, foarte brutal. Dar acum totul e în ordine. Nu regret nimic din ce s-a întâmplat. Am învăţat să mă cunosc mai bine.

— Ah, Dorian, mă bucur că vezi lucrurile în felul ăsta.

Mi-era teamă că o să te găsesc cufundat în remuşcări şi smul -

gându-ţi din cap frumosul tău păr buclat.

140

— Am trecut şi prin aşa ceva, i-a răspuns Dorian dând din cap şi zâmbind. Dar acum mă simt perfect fericit. Ştiu ce în -

seamnă conştiinţa, ca să încep cu începutul. Nu e ce mi-ai spus tu că ar fi. Este lucrul cel mai divin din noi. Nu râde dis preţuitor, Harry – cel puţin nu în faţa mea. Vreau să fiu bun. N-aş suporta ideea că am un suflet hidos.

— O fermecătoare bază artistică pentru etică, Dorian. Te felicit. Şi cu ce ai de gând să începi?

— Căsătorindu-mă cu Sibyl Vane.

— Căsătorindu-te cu Sibyl Vane! a strigat Lordul Henry ridicându-se în picioare şi privindu-l perplex. Dar, Dorian dragă…

— Da, Harry, ştiu ce ai de gând să spui. Ceva oribil despre căsătorie. Mai bine taci. Nu-mi mai spune niciodată lucruri de felul ăsta. Acum două zile am cerut-o pe Sibyl de soţie. Nu am de gând să-mi încalc promisiunea. Va fi soţia mea.

— Soţia ta? Dorian!… N-ai primit scrisoarea mea? Ţi-am scris-o în dimineaţa asta şi ţi-am trimis-o direct prin omul meu.

— Scrisoarea ta? Ah, da, îmi amintesc. Încă n-am citit-o, Harry, m-am temut că o să găsesc în ea ceva ce n-o să-mi facă

plăcere. Tu, cu vorbele tale de duh, toci mărunt viaţa.

— Deci n-ai aflat încă nimic?

— Ce vrei să spui?

Lordul Henry a traversat camera, şi aşezându-se lângă

Do rian Gray, i-a luat mâinile în mâinile lui şi i le-a strâns cu putere.

— Dorian, scrisoarea mea – nu te speria – te anunţa că

Sibyl Vane a murit.