Fata părea să nici nu-l asculte. Era transportată de bucurie.

Părea cuprinsă de o stare extatică.

— Dorian, Dorian, înainte de a te cunoaşte pe tine, tea -

trul era unica realitate din viaţa mea. Nu trăiam cu adevărat decât în teatru. Şi aveam impresia că totul e real. Într-o seară

eram Rosalinda, în seara următoare eram Portia. Fericirea Beatricei era fericirea mea, suferinţele Cordeliei erau şi ale mele. Credeam în tot ceea ce făceam. Actorii cabotini care-mi erau parteneri mi se păreau a fi nişte idoli. Decorurile vopsite erau lumea mea. Nu cunoşteam altceva decât nişte umbre, pe care le credeam reale. Şi ai apărut tu – ah, frumosul meu iubit – şi mi-ai eliberat sufletul din temniţa în care era zăvorât.

Tu m-ai învăţat ce înseamnă în realitate realitatea. În seara asta, pentru prima dată în viaţa mea, am văzut cât de găunos era totul, prefăcătoria, impostura, superficialitatea de paradă

în care am jucat. În seara asta, am devenit pentru prima dată

conştientă că Romeo e respingător şi bătrân şi vopsit, că

romanticul clar de lună din livadă e fals, că decorul e vulgar şi că replicile pe care trebuie să le rostesc sunt ireale, nu sunt cuvintele mele, nu sunt ceea ce aş dori eu să spun. Tu mi-ai adus ceva mult mai măreţ, ceva faţă de care arta nu-i decât o reflexie. Tu m-ai făcut să înţeleg ce înseamnă dragostea. Iu -

bi rea mea! Iubirea mea! Făt-Frumos! Prinţ al vieţii! M-am sătu rat de umbre. Tu însemni pentru mine mai mult decât ar fi putut însemna vreodată întreaga artă. Ce mă leagă pe 128

mine de marionetele dintr-o piesă? Când am intrat în scenă

în seara asta, nu puteam să înţeleg cum de se volatilizase totul din mine. Credeam că o să joc extraordinar. Am constatat că nu puteam face nimic. Dintr-odată, am înţeles în sufletul meu ce înseamnă toate astea. Şi noua descoperire mi s-a părut admirabilă. Am auzit publicul fluierând şi am zâmbit în sinea mea. Ce pot oamenii ăştia să ştie despre o iubire ca a noastră? Ia-mă de aici, Dorian – ia-mă cu tine, du-mă acolo unde putem fi doar noi doi. Urăsc scena. Aş putea mima o pasiune pe care nu o simt, dar nu pot mima o pasiune care mă arde ca un foc. O, Dorian, Dorian, acum înţeleg ce în seam -

nă totul. Chiar dacă aş putea să joc, pentru mine ar fi o pro -

fanare să joc un rol de îndrăgostită. Tu mi-ai deschis ochii.

Tânărul s-a trântit pe canapea şi şi-a întors faţa de la ea.

— Mi-ai ucis dragostea, a murmurat.

Ea s-a uitat la el mirată şi a râs. El nu i-a răspuns. Fata s-a apropiat şi cu degetele ei gingaşe l-a mângâiat pe păr. A înge -

nuncheat lângă el şi şi-a apăsat buzele pe mâinile lui. El şi-a retras mâinile şi l-a străbătut un fior. Pe urmă a sărit în picioa -

re şi s-a îndreptat spre uşă.

— Da, a strigat, mi-ai ucis dragostea! Tu îmi stârneai ima -

gi naţia. Acum nu-mi mai stârneşti nici curiozitatea. Pur şi simplu nu mai ai nici un efect asupra mea. Te-am iubit pen -

tru că erai o minune, pentru că posedai geniu şi intelect, pentru că tu dădeai realitate visurilor marilor poeţi şi dădeai formă şi substanţă umbrelor artei. Ai dat cu piciorul la tot.

Eşti superficială şi proastă. Dumnezeule! Am fost nebun că

te-am iubit! Ce neghiob am fost! Acum nu mai însemni nimic pentru mine. Nu vreau să te mai văd niciodată. Nu o să-ţi mai pomenesc numele. Nu ai habar ce ai însemnat pentru mine, cândva… Da, cândva… Ah, nu suport nici să

mă gândesc. Aş dori să nu te fi cunoscut niciodată. Ai mânjit romanţa vieţii mele. Ce puţin ştii despre iubire, dacă poţi 129

afirma că îţi ruinează arta! Fără arta pe care o aveai în tine eşti un nimic. Te-aş fi făcut celebră, splendidă, plină de măre ţie!

Lumea te-ar fi venerat şi tu ai fi purtat numele meu. Şi acum ce eşti? O actriţă de mâna a treia cu o mutră frumuşică.

Fata se albise la faţă şi tremura. Şi-a încleştat mâinile şi vocea părea să i se stranguleze în gât.

— Dorian, nu vorbeşti serios, a şoptit. Joci teatru.

— Teatru! Îl las în seama ta. Joci doar atât de bine! i-a răspuns el pe un ton amar.

Fata s-a ridicat şi s-a apropiat de el, cu o expresie de du -

rere sfâşietoare pe chip. Şi-a pus mâna pe braţul lui şi l-a pri vit în ochi. El a împins-o.

— Nu mă atinge! i-a strigat.

Cu un geamăt surd s-a aruncat la picioarele lui şi zăcea acolo ca o floare strivită sub tălpi.

— Dorian, Dorian, nu mă părăsi! şoptea. Îmi pare atât de rău că am jucat prost! Tot timpul mă gândeam numai la tine.

O să încerc – ai să vezi că o să încerc. Dragostea mea pentru tine m-a copleşit atât de subit! Cred că niciodată nu mi-aş

fi dat seama dacă nu m-ai fi sărutat – dacă nu ne-am fi sărutat.

Sărută-mă din nou, dragostea mea! Nu mă lăsa! N-aş putea să îndur. O, nu pleca de lângă mine. Fratele meu… Nu, n-are nici o importanţă. N-a vorbit serios. A glumit… Dar tu, vai! Nu mă poţi ierta pentru seara asta? O să lucrez din greu şi o să încerc să îmbunătăţesc lucrurile. Nu fi crud cu mine pentru că te iubesc mai mult decât orice altceva de pe lume. În fond, numai o singură dată nu ţi-am plăcut. Dar ai dreptate, Dorian. Ar fi trebuit ca artista din mine să fie mai tare! A fost o prostie din partea mea, dar nu m-am putut ab -

ţine. O, nu mă părăsi, nu mă părăsi!

A înecat-o o criză de sughiţuri de plâns. S-a ghemuit pe podea, ca o vietate rănită; Dorian Gray a privit-o cu ochii lui frumoşi, iar buzele fin cizelate i s-au arcuit într-un zâmbet 130

de dispreţ. Oamenii pe care am încetat să-i mai iubim au în -

tot deauna ceva ridicol. Sibyl Vane i se părea absurd de melo -

dramatică. Lacrimile şi sughiţurile ei de plâns îl iritau.

— Eu plec, a avertizat-o în cele din urmă, cu vocea lui clară şi calmă. Nu vreau să fiu rău, dar nu pot să te mai văd.

M-ai dezamăgit.

Ea continua să plângă încet; nu i-a răspuns, dar s-a târât mai aproape de el. Îşi întindea orbeşte mâinile micuţe, de parcă îi căuta prezenţa. El s-a răsucit pe călcâie şi a ieşit din cabină. În câteva minute a lăsat teatrul în urmă.

Nici nu-şi dădea seama încotro merge. Mai târziu şi-a adus aminte că a rătăcit pe nişte străduţe prost iluminate, pe lângă arcade părăginite, înfăşurate în umbre tenebroase, pe lângă case din care izbucnea răul. Femei cu feţe grosolane şi râsete dogite îl ademeneau. Beţivi se împleticeau înjurând şi îşi vorbeau singuri, ca nişte maimuţe. Copii groteşti se în -

ghe suiau de-a valma în praguri, ţipete şi înjurături răzbăteau din curţile sinistre.

Când s-a crăpat de ziuă, s-a pomenit pe lângă Covent Gar -

den. Bezna se subţiase şi cerul săgetat de lumini diafane se dezgolea ca o perlă. Căruţe uriaşe, încărcate cu crini care-şi aplecau căpşoarele, huruiau pe străzile curăţate, pustii. Aerul era impregnat de parfumul florilor, şi frumuseţea lor părea să-i ofere un antidot pentru durere. A mers pe urma căruţelor până în piaţă şi i-a privit pe oamenii care-şi descărcau marfa.