laltă, un zâmbet slinos, tremurător. I-a însoţit până la lojă, cu un soi de smerenie pompoasă, gesticulând cu mâinile lui dolofane, încărcate de bijuterii, şi vorbind cu o voce tunătoare.

Lui Dorian Gray îi producea mai multă greaţă ca oricând.

Avea senzaţia că venise să o caute pe Miranda şi nimerise peste Caliban. Pe de altă parte, Lordul Henry părea să-l placă.

Cel puţin pretindea că-l place, insista să-i strângă mâna şi-l asigura că e mândru să cunoască un om care a descoperit un geniu şi care a dat faliment din cauza unui poet. Hallward se amuza studiind feţele celor din sală. Era o căldură sufo -

cantă, iar uriaşul reflector ardea ca o dalie monstruoasă, cu petale de foc galben. Tinerii de la galerie îşi scoseseră hainele şi vestele şi le atârnaseră pe balustrade. Vorbeau în gura mare cu cei din sală şi îşi împărţeau portocalele cu fetele vulgare de lângă ei. Câteva femei de la parter râdeau zgomotos. Aveau voci respingător de stridente şi discordante. Dinspre bar se auzeau pocnetele dopurilor.

— În ce loc ţi-ai descoperit divinitatea! a exclamat Lordul Henry.

— Da, a recunoscut Dorian Gray. Aici am găsit-o şi e cea mai divină dintre muritori. Şi când o să apară ea o să uitaţi 122

de orice altceva. Oamenii ăştia comuni, bădărani, cu feţele lor grosolane şi gesturi brutale se transformă total când e ea pe scenă. Amuţesc şi o urmăresc. Plâng şi râd după cum îi diri jează ea. Îi face să răspundă ca o vioară. Îi spiritualizează, îi simţi că sunt alcătuiţi din aceeaşi carne şi acelaşi sânge ca şi tine.

— Aceeaşi carne şi acelaşi sânge ca şi mine? O, sper că nu!

a exclamat Lordul Henry, care îi studia prin binoclu pe spectatorii de la galerie.

— Dorian, nu-i da atenţie! l-a sfătuit pictorul. Eu înţeleg ce vrei să spui şi cred în fata asta. Fiinţa pe care o iubeşti tu n-ar putea fi decât admirabilă şi orice fată în stare să producă

efectul pe care l-ai descris tu trebuie să fie rafinată şi nobilă.

Să-ţi spiritualizezi epoca în care trăieşti – e ceva care merită

să fie trăit. Dacă fata asta poate să infuzeze suflet celor lipsiţi de el, dacă poate face să încolţească simţul frumosului în nişte oameni ale căror vieţi sunt urâte şi sordide, dacă poate să-i dezbare de egoism şi să le împrumute lacrimi pentru nişte suferinţe care nu sunt ale lor înseamnă că e vrednică de toată

admiraţia ta şi a întregii lumi. Căsătoria e nimerită. La început nu am gândit aşa, dar acum trebuie să recunosc că Zeii au plăs -

muit-o pe Sibyl Vane pentru tine. Fără ea ai fi fost incomplet.

— Îţi mulţumesc, Basil, i-a răspuns Dorian Gray strângân -

du-i mâna. Am ştiut că tu ai să mă înţelegi. Harry e atât de cinic încât mă înspăimântă. Uite, asta-i orchestra. E infernală, dar ţine doar cinci minute. Pe urmă se înalţă cortina şi ai s-o vezi pe fata căreia am de gând să-i închin toată viaţa mea şi căreia i-am dăruit tot ce-i mai bun în mine.

Un sfert de oră mai târziu, acompaniată de un torent de aplauze, Sibyl Vane a intrat în scenă. Da, în mod cert era o plăcere să o priveşti – una dintre cele mai încântătoare crea -

turi din câte văzuse vreodată, şi-a spus Lordul Henry. Avea ceva de faun în graţia ei sfielnică şi în ochii miraţi. O roşeaţă

123

diafană, ca umbra unei roze într-o oglindă de argint, i-a cu -

prins obrajii când a privit la sala supraplină, entuziastă. S-a tras câţiva paşi îndărăt şi buzele păreau să-i tremure. Basil Hallward a sărit în picioare şi a pornit s-o aplaude. Dorian Gray o privea neclintit, căzut parcă în transă. Lordul Henry a analizat-o prin binoclu şi a murmurat: „Fermecătoare!

Fermecătoare!“

Scena se petrecea în sala locuinţei familiei Capulet, şi Romeo, în costumul lui de pelerin, a intrat cu Mercutio şi cu ceilalţi prieteni ai lui. Orchestra, aşa cum era, a emis câ teva acorduri şi a început dansul. Prin înghesuiala de actori dizgraţioşi, neglijent costumaţi, Sibyl părea o creatură din altă

lume. În timp ce dansa, trupul i se unduia aşa cum se înclină

o plantă către apă. Arcuirea gâtului îţi evoca un lujer de crin alb. Mâinile păreau dăltuite din fildeş.

Şi totuşi părea detaşată, într-un chip ciudat. Când ochii i s-au oprit asupra lui Romeo, nu a schiţat nici un semn de bucu rie. Cuvintele pe care le avea de rostit: Nu-i vinovată mâna, pelerine!

Eşti aspru. Pelerinii, dacă vor,

Pot strânge-n palme mâinile divine.

Strânsoarea asta e sărutul lor. 1

şi scurtul dialog care urmează au fost recitate complet arti -

ficial. Glasul era superb, dar tonul fals, lipsit de culoare. Golea de viaţă versurile. Pasiunea era ireală.

Dorian Gray a pălit. Era derutat şi îngrijorat. Nici unul din cei doi prieteni ai lui nu a cutezat să facă vreun comentariu.

Fata li se părea total nepricepută. Erau adânc dezamăgiţi.

1 W. Shakespeare, Romeo şi Julieta, actul I, scena 5, traducere de Virgil Teodorescu, Opere complete, vol. 3, Editura Univers, Bucu -

reşti, 1984.

124

Totuşi ştiau că adevărata piatră de încercare a Julietei era scena balconului din actul al doilea. Au aşteptat să-l vadă.

Dacă dădea greş şi aici, însemna că nu era nimic de capul ei.

Când a apărut în lumina clarului de lună arăta splendid.

Un fapt care nu putea fi contestat. Dar jocul ei scenic era de nesuportat şi, pe măsură ce piesa înainta, era tot mai prost.

Gesticulaţia era absurd de artificială. Vorbea pe un ton exa -

gerat de declamator. Frumosul pasaj:

De nu mi-ar pune noaptea văl pe faţă,Obrajii fecioreşte-ar rumeni

De cele ce ţi-am spus în noaptea asta. 1

a fost declamat cu precizia penibilă a unei eleve de şcoală învă -

ţate să recite de către o profesoară mediocră. Când s-a aplecat peste balcon şi a ajuns la minunatele versuri: Deşi mă faci ferice,

Nu pot de legământu-ţi să mă bucur

Acum: e prea năvalnic, prea nesocotitPrea ca un fulger care cât zici „fulger“