— Şi când e Sibyl Vane?
— Niciodată.
— Te felicit.
— Ce urâcios eşti! Ea întruchipează toate eroinele din lume într-una singură. E mai mult decât o fiinţă individuală.
Râzi tu, dar te asigur că e un geniu. O iubesc şi trebuie s-o fac să mă iubească. Tu, care cunoşti toate tainele vieţii, învaţă-mă
91
cum s-o vrăjesc pe Sibyl Vane, cum s-o fac să mă iubeas că?
Vreau să-l fac gelos pe Romeo. Vreau ca toţi îndrăgostiţii morţi din lume să ne audă râsetele şi să se întristeze. Aş dori ca suflul pasiunii noastre să împrăştie ţărâna şi să-i deştepte din somn, să le prefacă cenuşa în durere vie. Pe Dumnezeul meu, Harry, o ador!
Se învârtea în sus şi-n jos prin încăpere, în timp ce perora.
Pete roşii, răzleţe, îi ardeau în obraji. Era aţâţat la culme.
Lordul Henry îl urmărea cu o insidioasă, subtilă plăcere.
Cât de diferit era acum faţă de băiatul timid, temător pe care-l întâlnise în atelierul lui Basil Hallward! Firea lui se des chisese ca o floare la lumină şi se încărcase cu boboci de flacără pur -
purie. Sufletul i s-a strecurat din ungherele sale tainice şi Do rinţa i-a ieşit în cale.
— Şi ce-ai de gând să faci? l-a întrebat în cele din urmă
Lordul Henry.
— Vreau ca tu şi cu Basil să veniţi într-o seară să o vedeţi jucând. Nu mi-e deloc teamă de rezultat. Cu siguranţă o să-i recunoaşteţi geniul. Şi după aceea va trebui să o smulgem din mâinile evreului. Are un angajament cu el pe trei ani – din clipa asta mai sunt doi ani şi opt luni. Fireşte, va trebui să-l plătesc. Şi după ce rezolv treaba asta, aleg un teatru din West End şi o scot la suprafaţă. O să-i înnebunească pe toţi, aşa cum m-a înnebunit pe mine.
— E cu neputinţă, dragule.
— Ba aşa o să fie. Ea posedă nu numai talent, un talent desăvârşit, dar şi instinct, şi personalitate, ori tu mi-ai spus ade -
seori că personalităţile, şi nu principiile fac lumea să meargă
înainte.
— Bun, şi în ce seară să venim?
— Stai să văd. Azi e marţi. Hai să fie mâine. Mâine o joacă
pe Julieta.
92
— În ordine. Ne întâlnim la Bristol, la ora opt, şi o să-l aduc şi pe Basil.
— Nu la opt, Harry, te rog. La şase şi jumătate. Trebuie să fim acolo înainte de ridicarea cortinei. E neapărat să o vedeţi în primul act, când îl întâlneşte pe Romeo.
— Şase şi jumătate! Ce oră! E ca şi cum am lua ceaiul la prânz sau am citi un roman englezesc. Hai să zicem şapte.
Nici un gentleman nu ia cina înainte de ora şapte. Îl vezi tu pe Basil până atunci? Sau să-i scriu eu?
— Dragul de Basil! Nu l-am mai văzut de o săptămână.
E înfiorător din partea mea, după ce că mi-a trimis portretul încadrat într-o ramă superbă, proiectată chiar de el şi, cu toate că sunt puţin gelos pe portret pentru că e cu o lună mai tânăr decât mine, trebuie să recunosc că mă încântă. Poate că-i preferabil să-i scrii tu. Nu vreau să fiu singur cu el. Îmi spu ne lucruri care mă supără. Îmi dă sfaturi bune.
Lordul Henry a zâmbit.
— Oamenilor le place grozav să dea altora ce le lipseşte lor. Asta numesc eu profunzimile generozităţii.
— O, Basil e unul din cei mai drăguţi oameni, totuşi mi se pare că e puţin cam filistin. I-am descoperit latura asta nu -
mai când te-am cunoscut pe tine, Harry.
— Basil, dragul meu, investeşte în artă tot ce are mai bun în el. Drept urmare, nu-i mai rămân pentru viaţă decât pre -
judecăţile, principiile şi bunul-simţ. Singurii artişti simpatici ca persoane pe care i-am cunoscut vreodată sunt artiştii slabi.
Artiştii buni există efectiv numai prin ceea ce realizează, în consecinţă sunt absolut neinteresanţi ca persoane. Un mare poet, un poet cu adevărat mare, e făptura cea mai nepoetică.
Dar poeţii minori sunt efectiv fascinanţi. Cu cât sunt mai proaste poemele lor, cu atât mai pitoreşti sunt ei. Simplul fapt de a fi publicat o culegere de sonete de mâna a doua îl poate face irezistibil pe autor. Trăieşte în viaţă poezia pe care nu 93
o poate scrie. Ceilalţi scriu poezia pe care nu îndrăznesc să
o trăiască.
