împreună, anume că adevărata taină a vieţii constă în căuta -
rea frumosului. Nu ştiu ce aşteptam, dar m-am pomenit rătă -
cind în partea de est şi curând m-am încâlcit într-un labirint de străduţe posomorâte, cu scuaruri negre, văduvite de iarbă.
Pe la vreo opt şi jumătate, am trecut pe lângă un teatru mes -
chin, absurd, cu lumini de gaz orbitoare şi cu afişe ţipătoare, vulgare. Un evreu hidos, îmbrăcat cu cea mai trăsnită jachetă
pe care am văzut-o vreodată, stătea înfipt la intrare, fumând un trabuc scârbos. Avea cârlionţi soioşi şi un diamant enorm scânteia în centrul unei cămăşi murdare. „Doriţi o lojă, dom -
nul meu?“ mi s-a adresat când m-a văzut, şi şi-a scos pălăria cu un gest de slugărnicie crasă. Dar, Harry, avea totuşi ceva care mă amuza. Era un monstru perfect. Ştiu că ai să râzi de mine, dar am intrat şi am plătit o guinee pentru loja de lângă
scenă. Nici în momentul de faţă nu-mi dau seama de ce am făcut-o, dar dacă n-aş fi făcut-o – dragul meu Harry, dacă
n-aş fi făcut-o – aş fi ratat cea mai romantică poveste din viaţa mea. Văd că râzi. Oribil din partea ta.
— Nu râd, Dorian, cel puţin nu râd de tine. Dar n-ar trebui s-o numeşti cea mai romantică poveste din viaţa ta. E
doar prima poveste romantică din viaţa ta. Vei fi mereu iubit şi tu ai să fii întotdeauna îndrăgostit de dragoste. O grande passion e privilegiul celor care n-au nimic de făcut. Este uni -
ca utilitate a claselor trândave dintr-o ţară. Nu te teme. Ţi se mai rezervă încă numeroase surprize plăcute. Ăsta-i abia începutul.
— Mă crezi aşa de superficial? a strigat Dorian Gray iritat.
— Nu, cred că eşti o fire profundă.
— Ce vrei să spui?
— Dragul meu băiat, oamenii care iubesc o singură dată
în viaţă sunt adevăraţii superficiali. Ceea ce ei consideră lo -
ia litate, fidelitate, eu consider un soi de letargie rutinieră
sau lipsă de imaginaţie. Fidelitatea înseamnă pentru viaţa 85
emoţională ceea ce înseamnă uniformitatea pentru viaţa intelectuală – pur şi simplu o mărturisire a eşecului. Fide li -
tate! Într-o bună zi va trebui să analizez şi noţiunea asta. Con -
ţine şi o pasiune a posesivităţii. Ne-am descotorosi de multe posesiuni dacă nu ne-am teme că s-ar putea să vină alţii să
ni le ia. Dar nu vreau să te întrerup. Spune mai departe.
— Ei bine, m-am trezit într-o mică lojă particulară, infectă, cu o draperie vulgară care mă privea parcă în faţă. M-am uitat pe după draperie şi am examinat sala. O încăpere de prost gust, încărcată de cupidoni şi de cornuri ale abun den -
ţei, ca un tort de nuntă de mâna a treia. Galeria şi parterul erau pline, dar cele două rânduri de staluri ponosite erau goale şi, în ceea ce presupun că ei numesc balconul întâi, abia dacă se zărea vreun spectator. Femeile se desfătau cu porto -
cale şi bere de ghimbir şi se consumau din abundenţă nuci.
— Trebuie să fi fost ca în zilele de înflorire ale teatrului britanic.
— Aşa îmi închipui şi eu, era un aspect foarte demo ra -
lizant. Începusem să mă întreb ce dracu’ să fac, când mi-au căzut ochii pe program. Ce crezi că se juca, Harry?
— Probabil Băieţandrul idiot sau Nătâng, dar nevinovat.1
Părinţilor noştri cred că le plăcea genul ăsta de piese. Cu cât înaintez în viaţă, Dorian, cu atât mai mult îmi dau seama că ceea ce era bun pentru părinţii noştri nu mai e destul de bun pentru noi. În artă, ca şi în politică, les grand-pères ont toujours tort 2.
— Totuşi, Harry, piesa care se juca era bună şi pentru noi. Romeo şi Julieta. Trebuie să-ţi mărturisesc că mă indigna gândul de a vedea Shakespeare într-o asemenea groapă neno -
rocită. Totuşi, într-un anumit fel, eram curios. Am hotărât 1 Aluzii, cu titlurile schimbate dar recognoscibile, la o serie de me -
lo drame ieftine ale vremii.
2 Bunicii nu au niciodată dreptate (fr.).
86
să rămân măcar la primul act. Aveau şi o orchestră groaznică, dirijată de un israelit tânăr care şedea la un pian dezacordat, ceea ce aproape că m-a făcut să plec, când s-a ridicat cortina şi a început piesa. Romeo era un tip solid, între două vârste, cu sprâncene vopsite, o voce spartă, declamatoare şi un corp ca un butoi de bere. Mercutio era de acelaşi calibru. Rolul era interpretat de un comediant de mâna a doua, care intro -
ducea în text bancuri proprii şi cocheta cu sala. Amândoi erau la fel de groteşti ca şi decorul care părea că fusese adus dintr-o gheretă de la ţară. Dar Julieta! Harry, imaginează-ţi o fată, care să tot fi avut vreo şaptesprezece ani, cu o faţă ca o floare, un căpşor grecesc, părul castaniu închis împletit şi încolăcit peste urechi, ochi ca două fântâni de pasiune violetă, buze ca petalele de trandafir. Era fiinţa cea mai frumoasă pe care am văzut-o în viaţa mea. Mi-ai spus odată că patosul te lasă
rece, dar că frumosul, frumosul în sine, îţi umple ochii de lacrimi. Harry, îţi spun sincer, abia puteam să o văd pe fată
din cauza lacrimilor care-mi împăienjeniseră ochii. Şi glasul ei! N-am auzit în viaţa mea asemenea glas. La început era foarte jos, cu inflexiuni adânci, învăluitoare, care îţi picurau una câte una în ureche. Pe urmă vocea a devenit ceva mai puternică şi suna ca un flaut sau ca un oboi auzit din depăr -
