cruri, s-a auzit o bătaie în uşă şi valetul lui a intrat ca să-i aducă aminte că era timpul să se îmbrace pentru cină. S-a ridicat şi a privit în stradă. Asfinţitul poleise în aur roşu feres -

trele de sus ale caselor de peste drum. Geamurile străluceau ca nişte plăci de metal incandescent. Cerul arăta ca o roză

fanată. Lordul Henry s-a gândit la culoarea de flacără a vieţii tânărului său prieten şi s-a întrebat oare cum se va termina.

Când s-a întors acasă, cam pe la douăsprezece şi jumătate noaptea, a zărit o telegramă pe masa din hol. A deschis-o şi a văzut că i-o trimisese Dorian Gray. Îl înştiinţa că se logo -

dise cu Sibyl Vane.

Capitolul 5

— Mamă, mamă, sunt atât de fericită! murmura fata cu capul îngropat în poala femeii ofilite, obosite, care, aşezată cu spatele spre lumina agresivă, insidioasă, stătea pe singurul fo -

toliu existent în ponosita lor cameră de zi.

— Sunt atât de fericită, repeta fata, şi ar trebui să fii fericită

şi tu!

Doamna Vane s-a foit şi şi-a lăsat mâinile osoase, albite parcă cu bismut, pe creştetul fiicei sale.

— Fericită! a îngânat-o ea. Sibyl, eu sunt fericită numai când te văd jucând. Tu n-ar trebui să te gândeşti la nimic alt -

ceva decât la interpretările tale. Domnul Isaacs a fost extrem de bun cu noi şi îi datorăm bani.

Fata şi-a înălţat capul şi s-a îmbufnat.

— Bani, mamă, a strigat. Ce importanţă au banii? Iubirea înseamnă mult mai mult decât banii.

— Domnul Isaacs ne-a dat în avans cincizeci de lire ca să

ne putem achita datoriile şi să-l echipăm pe James. Sibyl, nu trebuie să uiţi lucrul ăsta. Cincizeci de lire înseamnă o sumă

foarte mare. Domnul Isaacs a fost foarte binevoitor.

— Dar nu-i un gentleman, mamă, şi nu pot suferi felul în care îmi vorbeşte, a răspuns fata, ridicându-se în picioare şi îndreptându-se spre fereastră.

— Nu ştiu ce ne-am face fără el, a stăruit femeia în vârstă, pe un ton iritat.

98

Sibyl Vane a scuturat din cap şi a răspuns:

— Mamă, nu mai avem nevoie de el. Acum, Făt-Frumos ne va orândui vieţile.

După aceste cuvinte a tăcut. Un trandafir i s-a scuturat în sânge şi i-a umbrit obrajii. O respiraţie agitată i-a despărţit petalele buzelor. Îi tremurau. O adiere de pasiune sudică i-a străbătut trupul şi i-a răspândit un freamăt în cutele gingaşe ale rochiei.

— Îl iubesc, a rostit ea cu simplitate.

— Copilă nesăbuită! Copilă nesăbuită! a sunat papagaliceşte replica de răspuns. Şi fluturarea degetelor strâmbe, încărcate de bijuterii false, a împrumutat cuvintelor o notă grotescă.

Fata a râs iar. Îi răsuna în glas veselia unei păsări închise în colivie. Ochii ei captaseră muzica şi reverberau ecouri radi oase, apoi se închideau o clipă, parcă pentru a-şi ascunde taina. Când se deschideau din nou, ceaţa unui vis se risipea din ei.

Înţelepciunea, cu buzele ei subţiri, i-a grăit din fotoliul des -

fundat, i-a pomenit despre prudenţă, i-a citat din acea carte a laşităţii al cărei autor maimuţăreşte numele bunului-simţ.

Fata nu o asculta. Se simţea liberă în colivia pasiunii. Prinţul ei, Făt-Frumos, îi era alături. Apelase la memorie ca să-l recon -

stituie. Îşi trimisese sufletul în căutarea lui, şi îl redobândise.

Sărutările îi ardeau din nou buzele. Suflarea lui îi încălzea pleoapele.

Apoi, Înţelepciunea şi-a modificat pledoaria şi a vorbit despre iscodire şi descoperire. S-ar putea ca tânărul acesta să

fi fost bogat. În cazul ăsta, te puteai gândi la o căsătorie. În ghiocul urechii ei s-au spart valurile vicleniei omeneşti. În ju -

rul fetei ţâşniră săgeţile isteţimii. A văzut buzele subţiri mişcându-se şi a zâmbit.

La un moment dat a simţit nevoia să vorbească. Tăcerea încărcată de vorbe o tulbura.

99

— Mamă, mamă, a strigat, de ce oare mă iubeşte atât de mult? Eu una ştiu de ce îl iubesc. Îl iubesc pentru că e aşa cum ar trebui să fie Iubirea. Dar el ce vede la mine? Nu-l merit. Şi totuşi – nu ştiu cum să spun –, deşi sunt mult mai prejos decât el, nu mă simt umilă. Mă simt mândră, foarte mândră. Mamă, şi tu l-ai iubit pe tatăl meu aşa cum îl iubesc eu pe Făt-Frumos?

Femeia în vârstă a pălit sub stratul de pudră ieftină care-i acoperea obrajii, iar buzele uscate i-au zvâcnit într-un spasm dureros. Sibyl a alergat la ea, i-a încolăcit gâtul cu braţele şi a sărutat-o.

— Iartă-mă, mamă. Ştiu că te doare să vorbeşti despre tata.

Dar te doare pentru că l-ai iubit atât de mult. Nu mai fi atât de tristă. Eu sunt azi la fel de fericită cum ai fost tu în urmă

cu douăzeci de ani. Ah! Dă-mi voie să fiu fericită pe vecie.

— Copila mea, eşti mult prea tânără ca să te gândeşti la dragoste. Şi apoi, ce ştii tu despre tânărul ăsta? Nu-i cunoşti nici măcar numele. Întreaga poveste e inoportună şi trebuie să-ţi spun că, acum când James pleacă în Australia şi eu am atâtea pe cap, ar trebui să fii mai chibzuită. Totuşi, aşa cum am mai spus, dacă e bogat…

— Ah, mamă, mamă, dă-mi voie să fiu fericită.

Doamna Vane a privit-o lung, apoi, cu unul dintre gestu -

rile acelea artificiale, teatrale, care la actori ajung să fie o a doua natură, a strâns-o în braţe. În clipa aceea s-a deschis uşa şi a intrat un tânăr cu păr castaniu, aspru. Era îndesat la trup, cu mâini şi picioare mari, se mişca stângaci. Nu era nici pe departe atât de fin cizelat ca sora lui. Ar fi fost greu să ghiceşti că e vorba de o rudă atât de apropiată. Doamna Vane şi-a fixat privirea asupra lui şi a surâs mai intens. În mintea ei, îi acorda fiului demnitatea publicului. Simţea că alcătuieşte un tableau interesant.

— Sibyl, cred că ai putea să păstrezi câteva sărutări şi pen -

tru mine, i s-a adresat băiatul, cu un bombănit vesel.

100

— Vai, Jim, dar ţie nu-ţi place să fii sărutat. Tu eşti un urs morocănos. A alergat la el şi l-a îmbrăţişat.