Dacă doreşti, poţi să vii cu mine s-o priveşti şi dumneata.
Capitolul 4
O lună mai târziu, într-o după-amiază, Dorian Gray stătea tolănit într-un fotoliu luxos în mica bibliotecă din locuinţa Lordului Henry din Mayfair. În felul ei, era o încăpere foarte plăcută, cu lambriuri din lemn de stejar măs -
liniu, frize gălbui, un tavan ornamentat cu stucaturi, un covor pluşat cărămiziu, presărat cu carpete persane tivite cu franjuri lungi de mătase. Pe o măsuţă din lemn de santal trona o statuetă de Clodion1 alături de un exemplar din Les Cent Nouvelles 2 legat de Clovis Eve pentru Margareta de Valois şi împodobit cu margaretele aurii pe care regina le ale -
sese să-i fie emblemă.
Pe poliţa căminului se înşirau câteva vaze de porţelan albas -
tru cu lalele viu colorate şi prin ochiurile ferestrelor plum -
buite se filtra lumina de culoarea caisei a unei după-amieze de vară londoneze.
Lordul Henry nu venise încă. Întârzia întotdeauna din principiu, teoria lui fiind că punctualitatea îţi fură din timp.
Aşa încât tânărul era cam posomorât, în timp ce răsfoia distrat paginile unei ediţii elaborat ilustrate din Manon Lescaut, pe care o găsise pe un raft. Tic-tacul monoton al unui ceasornic Louis Quatorze îl irita. De vreo două ori fusese pe cale să plece.
1 Claude Michel Clodion (1738-1814), sculptor francez cele bru pentru statuetele sale inspirate din mitologie.
2 Culegere de povestiri frivole franţuzeşti.
80
În cele din urmă s-a auzit un pas şi uşa s-a deschis.
— Ce mult ai întârziat, Harry, a îngăimat.
— Mă tem că nu e Harry, domnule Gray, i-a răspuns o voce ascuţită.
Dorian a întors capul şi a sărit în picioare.
— Scuzaţi-mă, am crezut…
— Ai crezut că e soţul meu, şi e doar soţia sa. Dă-mi voie să mă prezint. Pe dumneata te cunosc foarte bine din foto -
grafii. Cred că soţul meu are vreo şaptesprezece.
— Nu chiar şaptesprezece, Lady Henry.
— Atunci optsprezece. Şi te-am văzut cu el aseară la operă.
A râs nervos şi a continuat să-i vorbească şi să-l măsoare cu ochii ei de culoarea florii de nu-mă-uita. Era o femeie ciu dată, care-ţi dădea impresia că rochiile ei fuseseră croite la furie şi purtate pe furtună. De obicei era îndrăgostită de câte cineva şi, cum pasiunile ei nu erau niciodată împărtăşite, îşi păstrase iluziile intacte. Se străduia să pară pitorească, dar nu reuşea decât să arate dezordonată. Se numea Victoria şi era bisericoasă.
— Într-adevăr, Lady Henry, am fost la Lohengrin.
— Da, la dragul de Lohengrin. Îmi place Wagner mai mult decât orice alt compozitor, pentru că e atât de zgomotos încât poţi vorbi fără să te audă alţii. Ceea ce e un mare avan -
taj. Nu găseşti, domnule Gray?
Acelaşi râs sacadat a izbucnit de pe buzele ei subţiri, iar degetele au început să i se joace cu un coupe-papier cu mâner de os.
Dorian a zâmbit şi a clătinat din cap.
— Cred că nu sunt de aceeaşi părere, Lady Henry. Eu când ascult muzică nu vorbesc niciodată – cel puţin când e muzică bună. Când e o muzică proastă, avem datoria să o îne -
căm în conversaţie.
81
— Ah! Asta-i una din ideile lui Harry, nu-i aşa, domnule Gray? Întotdeauna aud ideile lui Harry de la prietenii lui. E
singurul mod în care le pot cunoaşte şi eu. Dar nu trebuie să crezi că nu-mi place muzica bună. O ador, dar mă şi tem de ea. Mă face să devin prea romantică. Am venerat câţiva pianişti, uneori câte doi odată, aşa-mi spune Harry. Nu ştiu ce găsesc la ei. Poate pentru că sunt străini. Toţi sunt străini, nu-i aşa? Chiar şi cei născuţi în Anglia devin, după un timp, străini, nu-i aşa? E atât de inteligent din partea lor şi e un mare compliment adus artei. Devine cosmopolită, nu-i aşa? Dum -
neata n-ai participat niciodată la seratele mele, nu-i aşa, dom -
nule Gray? Trebuie să vii. Nu pot să-mi permit orhidee, dar când e vorba de străini nu cruţ nici un ban. Dau o notă atât de pitorească saloanelor. Uite c-a sosit Harry. Harry, venisem să te caut ca să te întreb ceva – am uitat ce – şi am dat peste domnul Gray. Am purtat o discuţie foarte plăcută despre muzică. Avem aceleaşi păreri. Ba nu, cred că avem păreri diferite. Dar a fost foarte amabil. Mă bucur că l-am cunoscut.
— Sunt foarte bucuros, dragostea mea, absolut încântat, a răspuns Lordul Henry, înălţându-şi sprâncenele negre în formă de semilună şi privindu-i pe amândoi cu un surâs amu -
zat. Scuză-mă că am întârziat, Dorian. Am fost în Wardour Street să văd o bucată de brocart vechi, şi a trebuit să mă târ -
guiesc ore întregi ca s-o iau. Oamenii de azi cunosc preţurile tuturor lucrurilor, dar nu cunosc valoarea lor.
— Cred că trebuie să plec, a exclamat Lady Henry ştirbind, cu râsul ei brusc şi prostesc, tăcerea stânjenită care se lăsase între ei. I-am promis ducesei să facem o plimbare cu trăsura.
La revedere, domnule Gray, la revedere, Harry. Bănuiesc că
