74
— Aşa e, a aprobat tânărul lord. Reprezintă problema sclaviei şi noi încercăm s-o rezolvăm amuzându-i pe sclavi.
Politicianul i-a aruncat o privire scrutătoare.
— Şi ce schimbare propui? l-a întrebat.
Lordul Henry a râs.
— Nu doresc nici o schimbare în Anglia, decât doar în ce priveşte clima. Eu mă mulţumesc cu contemplaţia filo -
zofică. Dar cum secolul al nouăsprezecelea a falimentat printr-o suprairosire de simpatie, aş sugera să apelăm la ştiinţă ca să îndrepte lucrurile. Avantajul sentimentalismului constă în faptul că ne derutează, iar avantajul ştiinţei constă
în lipsa ei de sentimentalism.
— Dar avem nişte grave responsabilităţi, s-a aventurat şi doamna Vandeleur să spună cu timiditate.
— Extrem de grave, a întărit şi Lady Agatha.
Lordul Henry i s-a adresat domnului Erskine:
— Omenirea se ia prea mult în serios. Ăsta-i păcatul ori -
ginar al umanităţii. Dacă omul cavernelor s-ar fi priceput să
râdă, faţa istoriei ar fi fost cu totul alta.
— Eşti un om foarte reconfortant, a murmurat ducesa. De câte ori veneam la scumpa dumitale mătuşă aveam un sentiment de culpabilitate din pricină că nu mă interesează
deloc problemele din East End. Pe viitor o să fiu în stare să
o privesc în ochi fără să roşesc.
— Ducesă, un val de roşeaţă e cât se poate de atrăgător, a remarcat Lordul Henry.
— Numai la tinereţe. Dacă o femeie bătrână ca mine ro -
şeşte e semn rău. Ah, Lord Henry, aş dori să-mi poţi spune ce trebuie să fac ca să devin din nou tânără.
Lordul a rămas o clipă pe gânduri.
— Vă puteţi aduce aminte de o greşeală mare pe care aţi săvârşit-o în tinereţe? a întrebat-o privind-o pe deasupra mesei.
75
— Mă tem că-mi amintesc de mai multe greşeli.
— Atunci săvârşiţi-le din nou, a sfătuit-o el cu gravitate.
Ca să-ţi redobândeşti tinereţea, nu trebuie decât să repeţi nebuniile ei.
— Ce teorie delicioasă, a exclamat ducesa. Trebuie s-o pun în practică.
— E o teorie periculoasă, a comentat Sir Thomas cu bu -
zele strânse.
Lady Agatha a clătinat din cap, dar nu s-a putut abţine să nu se simtă amuzată. Domnul Erskine asculta.
— Da, a continuat lordul, ăsta-i unul dintre marile se -
crete ale vieţii. Azi, cei mai mulţi oameni mor din pricina unui soi de bun-simţ smerit şi descoperă numai când e prea târziu că singurele lucruri pe care nu le regreţi niciodată sunt greşelile pe care le-ai comis.
Râsete de jur împrejurul mesei.
Se juca ameţitor cu ideea, o susţinea cu demnitate, o lansa în văzduh şi o metamorforza; o lăsa să-i scape şi o re -
capta; o făcea să radieze de fantezie, o înaripa cu paradoxuri.
Pe mă sură ce continua, elogiul nebuniei se avânta în filozofie, şi însăşi Filozofia întinerea şi, prinzând muzica dementă a plăcerii, îmbrăcând, aşa cum ne-am putea-o imagina, tunica pătată de vin şi cununa de viţă, dănţuia ca o bacantă peste colinele vieţii, şi îl zeflemisea pe greoiul Silenus1 pentru că
se menţinea treaz. Faptele ţâşneau ca nişte vietăţi de pădure speriate. Picioarele-i albe călcau şi striveau în uriaşa stor -
cătoare unde sălăşluieşte înţeleptul Omar2 până când seva învolburată a strugurilor îi scălda gleznele goale în valuri de clăbuci purpurii sau se revărsa ca o spumă roşie peste mar -
ginile negre, stropite, teşite ale vanei. A dat glas unei extraor -
1 Dezmăţatul şi trândavul părinte al lui Bacchus.
