2 Omar Khayyam (1040-1123), poet şi filozof persan, autor al unor catrene epicureice ( Rubaiyat).
76
dinare improvizaţii. Simţea că ochii lui Dorian Gray erau fixaţi asupra lui şi gândul că printre ascultătorii săi se găsea cineva pe care ţinea să-l farmece îi înflăcăra spiritul şi-i aprin -
dea imaginaţia. Era sclipitor, fantastic, iresponsabil. Auditorii erau vrăjiţi şi râdeau urmărindu-i suflul torenţial. Dorian Gray nu şi-a desprins o clipă privirea de la el şi-l asculta prins în mreje, în timp ce zâmbetele se fugăreau unul pe celălalt pe buzele lui şi uluirea îi întuneca albastrul ochilor.
În cele din urmă, Realitatea, înveşmântată în livreaua ace lor timpuri, şi-a făcut apariţia în încăpere sub chipul unui slujitor care a anunţat-o pe ducesă că o aşteaptă trăsura.
Doam na şi-a frământat mâinile simulând disperarea.
— Ce supărător! a strigat. Sunt nevoită să plec. Trebuie să-l iau pe soţul meu de la club şi să-l duc la o întrunire ab -
surdă de la Willis’s Rooms pe care o prezidează. Dacă întârzii o să se înfurie şi când port boneta asta nu pot face faţă unei scene. E prea fragilă. Un cuvânt dur ar pleoşti-o. Da, trebuie să plec, dragă Agatha. La revedere, Lord Henry, eşti încân -
tător şi teribil de demoralizant. Trebuie să vii într-o seară să
iei cina cu noi. Marţi? Eşti liber marţi?
— De dragul dumneavoastră, ducesă, aş renunţa la orice altă invitaţie, i-a răspuns Lordul Henry, înclinându-se.
— Ah! Foarte frumos şi foarte nedrept din partea dumitale, aşa încât vino! a răspuns ducesa şi a ieşit din cameră urmată
de Agatha şi de celelalte doamne.
Când Lordul Henry şi-a reluat locul, domnul Erskine s-a mutat pe un scaun lângă el şi şi-a lăsat mâna pe braţul lui.
— Vorbeşti ca la carte, i-a declarat. De ce nu scrii o carte?
— Sunt prea îndrăgostit de lectura cărţilor pentru a dori să le scriu, domnule Erskine. Mi-ar plăcea să scriu un roman, un roman la fel de frumos şi de ireal ca un covor persan. Dar în Anglia nu găseşti public amator de literatură, un public care să citească altceva decât ziare, manuale de începători şi 77
enciclopedii. Dintre toate popoarele lumii, englezii gustă cel mai puţin frumuseţea literaturii.
— Cred că ai dreptate, a răspuns domnul Erskine. Şi eu am avut pe vremuri ambiţii literare, dar le-am părăsit de mult. Şi acum, dragul meu tânăr prieten, dacă-mi dai voie să te numesc aşa, pot să te întreb dacă într-adevăr crezi tot ce ne-ai spus în timpul prânzului?
— Am uitat ce-am spus. A fost chiar atât de îngrozitor?
— Absolut. Şi dacă păţeşte ceva draga noastră ducesă, dumneata o să porţi toată răspunderea. Dar mi-ar plăcea să
discut cu dumneata despre viaţă. Eu m-am născut într-o generaţie de oameni plicticoşi. Cândva, când ai să te saturi de Londra, vino la Treadley şi expune-mi teoriile dumitale despre filozofia plăcerii, în faţa unui admirabil vin de Bur -
gundia al cărui fericit posesor sunt.
— Aş fi încântat. O vizită la Treadley e un mare privilegiu.
Înseamnă o gazdă perfectă şi o bibliotecă perfectă.
— Pe care prezenţa dumitale o să le completeze, a răspuns bătrânul gentleman cu o plecăciune amabilă. Şi acum trebuie să-mi iau rămas-bun de la admirabila dumitale mătuşă. Tre -
buie să mă duc la Athenaeum1. E ora la care tragem un pui de somn acolo.
— Chiar toţi, domnule Erskine?
— Patruzeci dintre noi, în patruzeci de fotolii. Ne an -
trenăm în vederea înfiinţării unei Academii Engleze de Litere.
Lordul Henry a râs şi s-a ridicat.
— Eu o să mă duc în Park, a spus.
Când dădea să iasă pe uşă, Dorian Gray i-a atins braţul.
— Îmi îngăduiţi să vin şi eu cu dumneavoastră? a murmurat.
— Dar parcă i-ai promis lui Basil Hallward că treci azi pe la el.
1 Club de elită al intelectualilor britanici.
78
— Prefer să vă însoţesc pe dumneavoastră. Îngăduiţi-mi.
Şi trebuie să-mi făgăduiţi că veţi vorbi tot timpul. Nimeni nu vorbeşte atât de minunat ca dumneavoastră.
— Ah, pentru ziua de azi am vorbit destul, a răspuns Lor -
dul Henry zâmbind. Acum nu doresc decât să privesc viaţa.
